Ciprian Mitoceanu

reader, writer and… you'll see

images

Cât de rentabile sunt meditaţiile sau poţi să faci şase case din meditaţii?

Acum ceva timp o cunoştinţă se plângea că fetiţa are ceva probleme la matematică şi, pentru a le remedia, a apelat la un meditator. Mai exact, profesorul pe care-l avea la şcoală. Care a fost de acord în prima etapă, dar a precizat că mai e necesar să aştepte puţin până se formează „grupa”. O grupă care, după aprecierile individului respectiv, trebuia să fie formată din zece elevi. Numărul magic. Sub zece elevi individul a declarat că nu are ce discuta. Că nu are timp să se ocupe de cinci-şase elevi, ci doar de zece. Mai mult de zece? Poate, dar sub zece în niciun caz.

Având în vedere că individul pretindea „numai” câte cincizeci de lei pe şedinţă de la fiecare elev în parte, devine de înţeles de ce anume îşi permitea să refuze grupele mai mărunte. Motivaţia oficială era „nu am timp”.

Un calcul simplu ne arată că pentru o singură şedinţă de meditaţii cu grupa completă profesorul respectiv încasa cinci sute de lei. Nu ştiu dacă şi-a pus vreodată problema să plătească vreun leu impozit dar chiar şi dacă ar plăti ceva la stat, rămâne cu o sumă frumoasă în buzunar. Pentru cinci şedinţe de meditaţii adună mai bine de douăzeci de milioane (lei vechi) sau chiar douăzeci şi cinci. Mai mult decât salariul de la şcoală pentru o lună de zile. Adică pentru vreo sută şaizeci de ore timp efectiv la catedră plus încă pe atâtea dedicate activităţilor de pregătire personală şi hârţogăraie. E puţin probabil ca individul să abordeze cu foarte mare dedicaţie activitatea de după ore având în vedere cam ce bani încasează pentru o şedinţă de meditaţii. Care dura exact cincizeci de minute, ca la şcoală.

Read More

sh

Probleme vechi la începutul unui nou an şcolar

O ştire cu aromă de deja-vu. Asta pentru că e genul de ştire care, de câţiva ani , se tot repetă. E foarte posibil ca, pentru a aduce ştirea în atenţia celor interesaţi, jurnaliştii să fi aplicat metoda doctorală. Adică un Copy-Paste cu mici modificări. Mai câştigă şi ei timp…

Nici în acest an  elevii din clasa a IV-a nu vor primi manualele la început de an ci mai încolo. E drept că s-au făcut ceva progrese faţă de anii precedenţi. Acum nu vor mai sosi cu întârzâiere decât patru manuale. Cel puţin aşa sună comunicatul oficial al Ministerului Educaţiei prin gura purtătorului de cuvânt Mirabela Amarandei. Undeva prin octombrie, dar asta depinde mult de în ce lună cade octombrie la români.

Progres, cum s-ar spune…

Elevii de clasa a IV-a de azi sunt elevii de clasă pregătitoare de acum cinci ani. Prima generaţie de elevi care au beneficiat de avantajele clasei zero. Sau cum i se mai spune. Dar nu contează cum i se spune, chiar că nu e important. Important e că aceşti copii au reprezentat, din multe puncte de vedere, o generaţie de cobai pe care Ministerul şi experţii care-şi fac veacul pe acolo a probat diferite sisteme şi practici educative. Însă de cele mai multe ori iluştrii sforari habar n-aveau despre ce e vorba, nici de unde începea experimentul şi nici ce posibilă finalitate ar putea avea. Un soi de reformă nu de dragul reformei ci de dragul cuvântului reformă. Facem şi noi ceva, nu vedeţi că muncim? Nu vedeţi că ne implicăm? Nu vedeţi cum ne chinuim să dăm impresia că muncim?

Read More

polito

Iubiţi babele tot timpul, nu doar când le arestează poliţia

Printre ecourile eşecurilor răsunătoare înregistrate de sportivii români care s-au prezentat la Rio a ieşit cumva la suprafaţă scandalul dintre Marian Godină şi Mihai Găinuşă. Scandal pornit de la cazul bătrânei care a refuzat să se legitimeze şi pentru că a început să se dea în spectacol poliţiştii s-au gândit să o încătuşeze niţel şi să o conducă la secţie. Unde a fost legitimată în cele din urmă şi premiată cu vreo 500 şi ceva de lei. Adică amendată.

Încătuşarea babei recalcitrante a adunat mulţime ca la urs. Şi cum românului îi place să se dea specialist şi justiţiar, poliţiştii s-au ales cu înjurături, huiduieli şi catalogări de genul „Criminalilor!”. Aparent ciudat e că românului îi place nespus să se ragă la oamenii legii, să se ia cu ei în piept, să-i altoiască dacă situaţia o cere în timp ce priveşte nepăsător cum borfaşii te jefuiesc ziua în amiaza mare.

Read More

sx

Drumul Furiei. De la Mad Max la Max Vax

Ultimul Mad Max e dovada cea mai grăitoare că atunci când vine vorba despre imaginaţie, scenariştii americani şi-au cam epuizat resursele. Nici cu cei australieni nu te faci de râs.

O perioadă nu m-a interesat să văd noul Mad Max. Nu de alta, dar un asemenea răsfăţ presupunea un efort financiar pe care am decis din capul locului că nu merită să-l fac. La ce reclamă i se făcea filmului am tras concluzia că e ceva putred la mijloc.

Însă când Mad Max: Fury Road a ajuns pe HBO n-am prea avut cum să-l evit. Mai ales că au început să-l dea şi să-l răsdea într-o veselie demnă de un film mai bun. Şi de la primele secvenţe mi-am adus aminte de bancul ăla cu barmanul ăla solid ca o stâncă ce stoarce dintr-o lămâie o cană de zeamă şi, mândru de aşa o performanţă, întreabă dacă se crede cineva în stare să-l egaleze. Şi un pişpiriu cu mutră de funcţionar stoarce din coaja rămasă o halbă de suc de lămâie. Poanta?! Prăpăditul lucra la Fisc.

Cam aşa şi cu franciza Mad Max. Producătorii au reuşit să stoarcă mai mult decât era cazul din coaja seriei iniţiale.

Pe scurt, filmul poate fi rezumat astfel. Nişte nebuni fugăresc un camion. Cam tot filmul. Care începe cu Max Rockatansky făcând nişte reflecţii foarte valoroase. După care haleşte un soi de şopârlă. Şi imediat este capturat de o gaşcă de ţăcăniţi, tuns omeneşte şi inscripţionat ca „donator universal”, după care dă impresia că ar putea să scape dar e din nou capturat şi pus la colivie.

Read More

aa

Cât costă jumătate de catedră?

A cam trecut vara, nu-i aşa? Vacanţa mare s-a dovedit în cele din urmă cam prea mică deoarece pe buzele tuturor domină o singură întrebare: când a trecut vacanţa mare? Parcă mai ieri ne băteam capul cu medii, cu virtualii corigenţi sau repetenţi. Şi gata? E deja aproape septembrie?

Pentru cei care nu ştiu, anul şcolar începe, pentru profesori, la 1 septembrie. Aşa că n-a mai rămas mare lucru din concediu.

Şi, pe măsură ce se apropie sfârşitul concediului, se accelerează vânzoleala şi agitaţiile pe marginea catedrelor.

Aparent, dacă eşti titular, poţi sta liniştit. Ce este al tău este pus deoparte, aşa că nu ai de ce să-ţi faci probleme.

Aparent… Deoarece există cazuri şi necazuri. Mai ales în învăţământul gimnazial.

Read More

38286-fotonet782

Colţii – Romanul pe care nu mi-l mai asum momentan

Cu ceva ani în urmă, mânat de un entuziasm pe care astăzi mai degrabă îl regret decât mi-l pot explica, am creat o pagină de Facebook pentru romanul „Colţii”. O activitate gratuită din punctul meu de vedere deoarece nu mi-a adus niciun fel de foloase. Singurii care au avut de câştigat de pe urma romanului meu au fost editorul şi editura. Nici nu le mai pomenesc numele pentru că ar însemna să le fac încă un serviciu. Adică publicitate gratuită.

Sper că au avut de câştigat cititorii. Chiar sper din inimă asta. În fond şi la urma-urmei romanul „Colţii”  ca de altfel toate romanele şi povestirile pe care le-am aşternut pe hârtie sau care încă se zbat în mediul virtual sunt scrise pentru cititori. Nu pentru editori. Nici măcar pentru mine. Numai şi numai pentru cititori. Între care primul sunt eu; dacă ceva din ceea ce scriitorul Mitoceanu Ciprian a întins pe caiet nu place cititorului care poartă întâmplător acelaşi nume, fiţi siguri că nimeni altcineva nu va avea ocazia să piardă timpul citind chestii puerile.

Însă să revin la romanul meu de debut. Roman care a făcut ceva vâlvă la vremea respectivă şi care s-a bucurat doar de aprecieri pozitive. Un cititor a cărui recenzie (din păcate sau din fericire?! să spunem că merg bine amândouă) spunea că mi-am propus să resuscitez de unul singur thriller-ul românesc. Şi că am reuşit în demersul meu. Frumos spus, link-l NU se mai găseşte aici.

Read More

banner-crux-1

Bani din scris…

Mult timp am considerat că e cazul ca un scriitor să anunţe public că a încasat bani pentru cărţile pe care le-a scris. Sau pentru orice altă activitate care are legătură cu menirea de scriitor.

Să încasezi bani pentru ceea ce faci ar trebui să fie ceva banal de normal. La fel de natural ca respiratul, ca zborul păsărilor sau înmulţirea paramecilor. Dar în România trăim nu doar într-un alt timp, unul care e supărător de învecinat cu evul mediu timpuriu, ci şi după alte reguli. Reguli care nu au nimic în comun nici cu corectitudinea, nici cu bunul simţ. Şi în urma cărora autorii rămân cu buzele umflate. Degeaba ai contract cu o anumită editură, degeaba se angajează să-ţi plătească la termenul stabilit. Absolut degeaba…

Am păţit-o de prea multe ori în trecut. De mult prea multe. Aşa încât mi s-a tocit entuziasmul şi dorinţa de a mai înşira poveşti pe hârtie. Ce folos că scrii u roman bun? La ce ajută să scrii o sută sau o mie de povestiri bune dacă nu primeşti pentru ele nici măcar suficient mărunţiş cât să cumperi un capac de sticlă de bere sau o doză golită?

Ţi se ia şi motivaţia de a mai promova propria carte sau antologie. Atâta timp cât nu primeşti nimic la schimb pentru munca depusă orice efort e steril, lipsit de  finalitate. Pentru autor, deoarece editura are de câştigat. Însă autorul nu. El trebuie să se mulţumească doar cu sentimentul extraordinar pe care îl oferă cartea pe raft. Nu e de lepădat, pe bune că nu e de aruncat la gunoi, la fel cum nimic nu poate egala entuziasmul fanilor.

Read More

22

Stimate administrator de grup…

Îmi plac grupurile de pe Facebook. De asta m-am şi înscris în atât de multe. În multe m-am înscris voluntar, în altele am fost adăugat de prieteni. N-am protestat niciodată deşi cunosc o mulţime de indivizi care se inflamează ceva de groază dacă sunt adăugaţi într-un grup. Şi fac aşa o gălăgie că ţi-e lehamite. Nu e mai simplu să părăseşti grupul decât să înjuri pe toată lumea şi să ameninţi că le faci şi le dregi celor care vor mai îndrăzni să te adauge în vreun grup?

Acum câteva zile un nene trecut binişor de prima, a doua şi chiar a treia tinereţe, cu pretenţii de intelectual, înjura gospodăreşte pe ăia care l-au adăugat în nu ştiu ce grup. Şocantă reacţie de la un nene trecut binişor de şaizeci de ani. Am stat puţin în cumpănă şi pe urmă l-am şters din lista de prieteni. Nu de alta dar astfel de specimene mă indispun. Dacă nu-ţi place ceva, poţi s-o spui frumos. Şi dacă ai bun simţ aşa cum pretinzi, o repeţi. Dacă eşti prost crescut, chiar dacă ai doctorat şi alte alea, reacţionezi aşa cum îţi dictează natura…

Dar să revin la grupuri. N-am nimic împotriva grupurilor de pe face. A celor mai multe dintre ele. Există şi grupuri care mă deranjează. Pe acelea le evit. Dar uneori treaba asta cu grupurile se poate dovedi utilă.

Read More

bnb

Viteazul de dinaintea războiului. Sau lecţiei

Personal îmi recunosc anumite limite. Ca profesor, ţin să precizez.

Cu ani în urmă, când mi-am început activitatea la catedră era groaznic. Orice era în măsură să-mi perturbe lecţia chiar asta făcea. Un camion care trecea pe drum, un elev lăsat de izbelişte care striga pe hol. În timp m-am adaptat dar tot mai există câte ceva care mă poate împiedica să dau randamentul maxim.

Într-o pauză discutam despre acest aspect cu colegii. Eu unul mă simt jenat de orice nu e la locul lui. De pildă, dacă îmi intră cineva în clasă în timp ce predau. Fie chiar şi un elev. Prezenţa directorului sau a unui inspector în spatele clasei mă inhibă într-o oarecare măsură. Mult mai puţin ca în tinereţe. Dar e ceva acolo care mă deranjează. Ceva care n-ar trebui să fie. Şi copiii reacţionează la fel când e cineva sau ceva în plus în clasă. Nu mai sunt chiar ei, se produce o schimbare în comportamentul lor.

Read More

jj

Un mod (aparent) eficient de a învăţa lecţiile…

Am şi eu o mică întrebare. O curiozitate mai veche…

Câţi ani e nevoie să lucrezi în învăţământ (sau în oricare alt domeniu) pentru a putea pretinde cu mâna pe inimă că „Le-am văzut pe toate…”.

Personal, cred că e nevoie de vreo două sute de ani. După care o să fii pus în postura de a spune ceva mai rar „Credeam că le-am văzut pe toate”. N-o să scapi de treaba asta cu „Credeam că le-am văzut pe toate”. Doar că o să te chinuie ceva mai rar.

În primii zece ani de învăţământ m-am ferit să spun că le-am văzut pe toate. Încă eram în perioada de asimilări masive. Pe urmă am început să cred că le-am văzut pe toate. Şi, din când în când, s-a întâmpat să mi se demonstreze că m-am înşelat. Cu vârf şi îndesat.

Read More

Page 1 of 58