Ciprian Mitoceanu

reader, writer and… you'll see

Marele adevăr din spatele temelor pentru acasă (Ordinul 5893 din 28.11.2016)

A fost un Ordin… Prin 1999, semnat de Andrei Marga şi neaplicat niciodată din motive pe care orice cadru didactic le cunoaşte foarte bine. Acum, pe ultimii metri ai mandatului cu care s-a pricopsit doar pentru a ţine locul călduţ între fostul şi viitorul deţinător al portofoliului Educaţiei, Mircea Dumitru ţine neapărat să facă istorie la minister. Şi să rămână în istorie, ignorând faptul că istoria îi reţine mai degrabă pe ticăloşi decât pe băieţii de treabă. Şi pe învingători, dar aici nu e cazul…

N-am spus niciodată – şi foarte probabil nu voi spune – că Mircea Dumitru ar fi ticălos. Departe de mine asemenea acuzaţii. Dar cumva se apropie de categoria vizată de memoria istoriei prin faptul că dă dovadă de o crasă incompetenţă. Şi dacă ar fi vorba numai de el, dar se pare că la Ministerul Educaţiei treaba asta cu lipsa de competenţă este boală veche.

Astfel, Mircea Dumitru a părut să lase impresia că a inventat roata în condiţiile în care exista Ordinul 3099 semnat de Andrei Marga privitor la temele pentru acasă. Dacă ar fi ştiut, foarte probabil ar fi susţinut că a modificat acel ordin. Dar se pare că nu… N-a ştiut. Şi nici nu i-a spus nimeni. Aşa, individul poate poza în inventator de roată.

Read More

Noul Cod de Etică pentru Învăţământul Preuniversitar – încă un pumn bine plasat în gura profesorilor

De ceva vreme se află în dezbatere noul Cod de Etică pentru Învăţământul Preuniversitar. Nu prea ştiu de ce anume mai este intitulat „Noul” deoarece majoritatea prevederilor nu sunt deloc noi, ba dimpotrivă. Sunt la fel de vechi ca şi profesia de dascăl. Nici ideea Codului de Etică nu este nouă dar, personal, preferam adoptarea unui Statut al cadrului didactic. Un statut în adevăratul sens al cuvântului şi nu doar ceva ambiguităţi la nivel declarativ. Un stat care să asigure dascălului respectul şi autoritatea de care are nevoie pentru a educa.

An de an situaţia dascălilor s-a degradat. Munca la catedră a devenit din ce în ce mai desconsiderată. Dispreţul a venit  de la autorităţi, care lasă impresia că se dau de ceasul morţii să facă viaţa profesorului cât mai grea.

Şi societatea, în ansamblul ei, dovedeşte din ce în ce mai mult dispreţ faţă de profesori şi învăţători. În parte, acesta îşi are rădăcina în degradarea până dincolo de nivelul admisibil a resursei umane din educaţie. Prea mulţi profesori absolvenţi de facultăţi dubioase, ale căror cursuri le-au promovat la distanţă dar cu medii fabuloase, la care cei care au făcut facutatea acum două decenii nici măcar nu îndrăzneau să viseze. Dar, în ciuda mediilor enorme, majoritatea acestor profesori nu au demonstrat mare pricepere atunci când au ajuns la catedră.

Read More

Cartea cu scoarțe de argint, ferecate

FLORIN PÎTEA

CARTEA CU SCOARŢE DE ARGINT, FERECATE – DELIRUL ÎNCAPSULAT

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

 

Mai întâi de toate trebuie să mărturisesc un lucru: de fiecare dată când îmi cade în mână o antologie în care se găseşte vreo povestire semnată Florin Pîtea, primul lucru pe care îl fac (după ce plătesc cartea, desigur, să nu creadă cineva că trec direct la „primul lucru”) e să caut în cuprinsul cărţii povestirea semnată de autorul născut la Câmpina (un minunat oraş de care mă leagă o mulţime de amintiri extraordinare; în special de o anumită Şcoală de Poliţie). Şi apoi să trec la lectura ca atare. N-am procedat astfel decât o singură dată, când nu ştiam ce-i poate capul lui Florin. Iar de atunci a devenit un obicei. Pur şi simplu, are omu’ ăsta un talent la pus în pagină „trăsnăi” că e de-a dreptul irezistibil. Îmi aduc aminte că, după ce am citit „Nostalgia revoluţie” am pierdut o zi întreagă încercând să-mi amintesc (mai degrabă fără să vreau decât în mod voluntar) care era continuarea la „Din văzduh cumplita iarnă…”.

Prin urmare, nu pierd nici o ocazie de a fi la curent cu ce anume mai născoceşte Florin Pîtea sub pălăria cu care s-a împopoţonat pe coperta a patra a „Delirului încapsulat”. Pălărie cu care s-a prezentat, de altfel, şi la lansarea de la Gaudeamus, împreună cu Cartea cu scoarţe de argint, ferecate (există o astfel de carte).

Şi Florin s-a ferit să mă dezamăgească. Încă de la primele pagini dăm peste cartea cu coperte de argint, atât de bine ferecată încât mulţi eşuează dramatic în încercarea de a-i smulge secretele. La un moment dat chiar am început să mă tem că nimeni nu va reuşi să desfacă încuietoarea cea meşteşugită. Noroc cu fetiţa cu chibriturile şi celebrul Gavroche, care îi dau ei cumva de capăt.

Read More

Povara celebrităţii

O vreme credeam că aşa ceva nu există, că se vorbeşte în dodii. Că e o vorbă aruncată la derută, să-i ţină pe oamenii de rând departe de tot ceea ce poate oferi statutul de celebritate.

Însă am aflat pe propria piele (nu ştiu, zău, dacă mai există ceva pe lumea asta care să egaleze în trăiri experienţa directă) că treaba cu povara celebrităţii nu e chiar aşa de simplu de tăbârcit în spate.

De ceva vreme oameni pe care nu-i cunosc, despre existenţa cărora nu am avut habar vreodată, mă salută pe stradă. Nu spun că mă deranjează dar prima reacţie este să mă uit la om oarecum speriat şi să mă întreb cum de-am putut să fiu aşa de nepoliticos şi să nu i-o iau înainte. Cu salutatul, nu cu altceva… Am mereu impresia că trebuia să-l ştiu de undeva pe omul respectiv şi că a fost o impoliteţe să-l las să salute primul.

Uneori sunt acostat pe stradă şi felicitat pentru articolele din „Monitorul” (cel mai adesea) sau pentru cărţi şi povestiri (recunosc, mai rar dar în ultima perioadă interesul pare să se revigoreze). Tot de persoane pe care nu le cunosc.

Aş minţi să spun că acest interes mă deranjează. La început recunosc, mă cam stingherea dar m-am cam obişnuit. Deşi am devenit niţeluş paranoic din acest punct de vedere. Mi-e frică să mă scobesc în nas sau între dinţi în public. Nu ştii de unde sare cititorul şi-şi strică părerea despre tine. Şi de fiecare dată când ai de-a face cu un om care apreciază ceea ce faci tu, parcă simţi nevoia să fii şi tu apreciat pe lângă munca din dotare.

Se mai întâmplă şi lucruri mai puţin plăcute. Sau mai puţin obişnuite, să nu le caracterizez altfel.

Zi de mers pe drumuri – am parte de măcar astfel de două zile pe săptămână. Cel mai adesea cu mijloacele de transport în comun. Asta pentru că încerc să fac şi eu câte ceva pentru reducerea poluării de orice natură. Nu e de ajuns să îndemni oamenii să circule cu mijloacele de transport în comun, mai trebuie să dai exemplu personal. Prin urmare, chiar o fac. Circul cu mijloacele de transport în comun mai mult decât cu maşina personală. Despre limuzina aia kilometrică asociată cu celebritatea nici nu încape vorbă. Încă…

Nici bine nu mă aşez pe scaun că un individ începe să caute prilej de vorbă; se vedea pe faţa lui. Nu-i pun pumnul în gură; nu fac niciodată aşa ceva. Discuţiile ad-hoc pot afecta foarte pozitiv inspiraţia. Dar nici nu deschid primul discuţia, am şi eu mândria mea.

Read More

Anotimpul pumnalelor – by Şerban Andrei Mazilu…

ŞERBAN ANDREI MAZILU

ANOTIMPUL PUMNALELOR

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

Unul dintre tinerii scriitori pe al cărui viitor literar aş pune oricând pariu cu ochii închişi este Şerban Andrei Mazilu, care a reuşit să-mi atragă atenţia încă de la prima carte, „Crux” despre care cunoscătorii ştiu că a fost mai întâi lansată în America şi abia apoi pe meleagurile mioritice. „Crux” mi-a lăsat o impresie pozitivă şi pot spune că aveam aşteptări serioase de la următoarele carţi semnate de Şerban, mai ales că, aşa curios cum sunt din fire, mai aflasem câteva detalii inedite în avanpremieră.

Iar Şerban Mazilu, cu „Anotimpul pumnalelor”, s-a ferit să mă dezamăgească, ba dimpotrivă. Dacă ar fi să rezum toată cartea într-un cuvânt acesta ar fi „fabuloasă”. Pentru cei amatori de amănunte, există şi detalierile potrivite.

Read More

La Mulţi Ani, România!

La Mulţi Ani, România! La Mulţi Ani, români de pretutindeni!

 

Cinci chinuri ale scriitorului care nu-l interesează pe cititor

Articolul de faţă s-ar putea să-i surprindă pe unii dintre autori şi chiar şi pe cititori. Unii s-ar putea să susţină că nu e nimic adevărat în ceea ce spun eu dar cine sunt eu să pretind că aş fi deţinătorul adevărului absolut?

E doar o părere personală, părerea omului care luptă de ambele parte ale baricadei, respectiv scriitor şi cititor.

Prin urmare, ce anume nu-l interesează pe cititor?

1. Pe cititor nu-l interesează cât timp ţi-a luat să scrii cartea

Cum spuneam, s-ar putea să suprindă dar mulţi dintre autori încă mai cred că, dacă susţin că au scris o carte în enşpe ani treaba asta o să aducă succesul la public şi vânzări pe măsură. De multe ori la lansare asta auzi. Că i-a luat nu ştiu cât timp să scrie cartea. Pe voi vă interesează în cât timp scrie cineva o carte? Pe mine nu… Şi n-am auzit pe mulţi să intereseze asta. Ce anume îl interesează pe cititor?

Read More

Rolul măgarului în concursul cu directorii

Ţin să precizeze încă de la bun început că nu m-a interesat sub nicio formă funcţia de director de şcoală. Asta pentru a elimina de la bun început orice speculaţii pe marginea intenţiilor mele. Am fost director de şcoală, nu mi-a plăcut. Nu e vorba de munca de director ca atare ci de contextul politic şi social în care am fost nevoit să-mi desfăşor activitatea. O perioadă groaznică, ale cărei sechele le mai suport şi în ziua de azi.

Despre concurs, ce să spun? Mai mare vâlva decât concursul, cam asta s-a întâmplat cu aşa-zisul concurs pentru ocuparea funcţiilor de directori în şcolii.

Mi-am legat multe speranţe de acest concurs. Cele mai multe mi-au fost băgate în cap de propagandă. Cică o să ducă la depolitizarea învăţământului; ştiut fiind că în ultimii douăzeci şi ceva de ani dacă n-ai susţinerea partidului, n-ai ce căuta în funcţii de conducere; chiar dacă e vorba de un domeniu în care, aparent, politicul n-ar trebui să se implice. N-a fost să fie, în buna tradiţie a tot ceea ce se petrece în România ultimilor decenii. Adică n-ar trebui să mire pe nimeni.

Dar să revin la incriminatul măgar din titlu. Că despre el este vorba, aşa cum a cam tot fost în ultima vreme.

Read More

Nu temele pentru acasă sunt problema, domnule ministru

M-am lămurit şi cu Dumitru. Mircea Dumitru. Actualul ministru al Educaţiei. Ce-i drept, în ceea ce-l priveşte, nu am avut aşteptări prea grozave dar a reuşit să le înşele şi pe acestea. Aşteptări am avut de la Adrian Curaj care, în afară de faptul că a pus secretarele şcolilor să lucreze câteva ore peste program pentru ca el, ministrul, să trimită felicitări de Paşte la toate cadrele. A, şi a mai reuşit să distrugă excursia şcolară prin acel ordin de ministru care, chipurile, venea să uşureze desfăşurarea acestei activităţi dar într-un final individul a interzis utilizarea microbuzelor şcolare în cadrul excursiilor. Acţiunea lui a avut drept urmare încasări la bugetul de stat deoarece firmele de transport nu acceptă doar plata motorinei şi a rovignetei, cum se întâmpla în cazul în care excursioniştii erau plimbaţi cu microbuzele şcolilor. Şi găuri consistente în buzunarele părinţilor.

Dar să revenim la Dumitru. Mircea Dumitru. Acest Bond. James Bond al educaţiei. Deşi nu mai are prea mult până să-şi încheie mandatul, ţine neapărat să fie imortalizat în Galeria Groparilor Învăţământului Românesc alături de nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare, gen Ecaterina Andronescu şi predecesorul său, Adrian Curaj.

A început cu măgăria de concurs pentru directori. Care, în buna tradiţie a lui Hei-rup, a început destul de promiţător dar s-a finalizat mai jalnic decât jalnic. Subiecte de toată jena, de genul ce are măgarul întotdeauna. Copite, evident, că există măgari care nu au tot timpul coamă, din câte s-a putut observa chiar înainte de concurs frizeriile erau pline de măgari copitaţi care cereau în gura mare să fie tuşi zero, să nu se mai vadă nici măcar o urmă din pârdalnica şi nefericita coamă. Într-un final s-a rămas cam cum s-a stabilit înainte, prea puţini dintre cei care erau directori nu şi-au păstrat pe mai departe funcţiile aşa cum prea mulţi dintre noii veniţi pe funcţie au beneficiat de sprijinul politic atât de necesar. Dar a fost concurs… Măgarul s-a tuns pentru a nu mai putea fi acuzat că a dat naştere la interpretări eronate, totul o să fie bine.

Read More

Jurat de meserie…

Mă simt epuizat… De mult nu m-am mai simţit aşa de stors de energie. O fi de vină vârsta? Tot ce se poate; anul trecut, pe timpul acesta, eram mult mai odihnit deşi eram tot în săptămâna de după Gaudeamus.

Însă nu cred că e de vină doar vârsta (şi nici schimbarea de prefix). Am avut parte de o călătorie de pomină către Bucureşti (în care l-am avut alături la modul cel mai propriu pe un fost coleg de liceu), marcată de aduceri aminte. Şi ceva lichide bahice, ăsta e adevărul. Obositor…

O zi întreagă de stat la stand în picioare. Foarte obositor dar cât de plăcut… Seara retur. Startul călătoriei s-a dat o oră jumătate mai târziu. Probleme tehnice…

Per total, în vreo şaizeci de ore am prins doar vreo trei de somn. Rezistent la tăvăleală? Sunt tânăr, doamnă. Încă tânăr…

Read More

Page 1 of 64