Şcoală în vremea codului de viscol

Drum de seară, pe microbuz. Nu foarte târziu dar mai târziu nu se poate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adică nu mai există maşină. Unii pleacă la serviciu cu noaptea în cap, eu unul plec la ceas de seară.  Să nu cumva să ajung prea târziu la şcoală mâine, cât timp nu a fost nici măcar zvon că mâine (miercuri, 11 ianuarie) ar mai fi închise şcolile. Dar de vreme ce există ceva coduri şi noaptea nu e ca ziua aşa cum nici iarna nu e ca vara… M-am pornit din timp spre locul de muncă.

Întuneric, frig. Microbuzul derapează uşurel ici-colo pe aşchiile de gheaţă care nu au fost îndepărtate de pe carosabil. Dar se poate circula. Mai încet, mai cu prudenţă dar se poate circula. Călători puţini. Condiţii de iarnă.

La Radio Lucian Mândruţă invită cetăţeanul de rând să-şi dea cu părerea despre faptul că în Bucureşti – şi nu numai – şcolile vor fi închise mâine. În Bucureşti vacanţa se prelungeşte până luni. Este bine, este rău? Ar trebui să se facă şcoală şi pe viscol, nu contează culoarea codului cât timp calendarul şcolar este în desfăşurare.

Ascult cum îşi dau cu părerea tot felul de specialişti. Şi de idioţi. Inclusiv Mândruţă. Nu-l urmăresc dar cât timp butoanele radioului sunt controlate de şofer nu stă în puterea mea să caut ceva mai bun de ascultat.

Ascult şi-mi aduc aminte. De acele ierni dintre care unele pot fi încadrate la categoria cumplite fără niciun fel de înflorituri. Când nu s-a întrerupt şcoala nici măcar o singură dată în ciuda urgiei abătute peste ţară.

Da, în cei doisprezece ani de şcoală (aici nu intră cei patru ani de facultate, deşi nici atunci vremea rea nu a închis Universitatea) nu s-a întâmplat ca şcoala să fie închisă din cauza condiţiilor meteo extreme.

Îmi aduc aminte de colegii din satul Scutari care străbăteau pe jos mai bine de zece kilometri dus-întors pentru a fi prezenţi la cursuri. Copii între zece şi cincisprezece ani (poate şaisprezece în cazul repetenţilor, dar nu prea se dădea cu praf de repetat pe atunci). Înfofoliţi atât de zdravăn că semănau cu nişte ursuleţi, cu ghiozdanele doldora în spinare făceau zece kilometri şase zile pe săptămână – pe atunci se învăţa şi sâmbăta.

Nu interesa pe nimeni niciodată cum ajung copii respectivi la şcoală sau înapoi acasă. Primăria nu le asigura nici măcar o căruţă sau o sanie, să-i transporte măcar în zilele mai dificile. Nimic. Cine vrea să înveţe nu se încurcă în mizilicuri cum ar fi vremea de afară. Plouă? Ninge? E întuneric (clasele V – VIII aveau program după amiaza)? Elevul silitor vine la şcoală. Mulţi nu dădeau cu săptămânile pe la cursuri. Profesorii îi treceau clasa fără să-i asculte; făceau scandal doar dacă lipseau pe la teze.

Existau însă şi mulţi copii care îşi puneau viaţa în primejdie de fiecare dată când plecau de acasă către şcoală. Sau de la şcoală către casă. Întuneric, condiţii meteo dificile. Mai erau şi sălbăticiuni sau câini aproape sălbăticiţi. Iarna, când crăpau pietrele de ger copiii din Scutari veneau la şcoală. Aşa cum veneau şi cei de la Moiseni, un sat ceva mai apropiat.

Degerături? Guturai? Pneumonie? Mici piedici în calea celui care vrea să înveţe cu adevărat.

Pe vremea când eram la liceu am avut colegi care au fost sechestraţi în cămin cinci săptămâni. Condiţii de iarnă. Nu mi s-a întâmplat să rămân atât de mult departe de casă deoarece am înfruntat viscolul şi nămeţii. Treizeci de kilometri prin zăpadă. Ajuns acasă undeva după miezul nopţii. Într-o perioadă când nu existau telefoane mobile. Nici alea fixe nu se găseau în fiecare casă.

Am promis solemn să nu mai fac prostia asta.

În prag de vacanţă directorul şi pedagogul ne-au dat afară din internat. Păi e vacanţă, nu mai răspundem de voi, vă descurcaţi. Ce dacă nu circulă autobuzele? Eu când eram ca voi am făcut odată cincizeci de kilometri pe jos. Aprecierea pedagogului. Care la revenirea din vacanţă ne-a mai ţinut şase ore în frig în faţa internatului încuiat. Că doar n-o să se deranjeze el să vină mai devreme pentru că îngheţau nişte elevi. Când era tânăr a stat în viscol şapte ore. Aşa, să ne arate cine e el.

Împreună cu alţi colegi am călătorit pe platforma unui camion pe un ger siberian. Bătea şi vântul dar nu simţea nimeni nevoia să se plângă. Ba eram bucuroşi că am în bena camionului erau câţiva saci de cânepă cu care ne-am acoperit. Pedagogul a avut dreptate, nu a murit niciunul dintre noi. Dar mi-aş fi dorit să-l am alături de noi. Pe pedagog şi lepra de director. Care a insistat să stăm şi vineri, ultima zi din semetru, la şcoală. Chiar dacă eram navetişti şi nu s-a făcut nimic. De ce să plecaţi de joi? E şi mâine şcoală. Cine lipseşte în ultima zi de trimiestru are nota scăzută la purtare.

N-a fost singura dată când am rupt troienele kilometri întregi sau am călătorit cu mijloace de transport ceva mai ciudate în care elevul de azi nu s-ar urca nici plătit.

Ca profesor am refăcut drumul făcut de foştii colegi de clasă de la Scutari. În câteva rânduri am reuşit să mă rătăcesc prin furtuna de zăpadă. Mereu m-am gândit la puii de om care, cu cărţile în casă, făceau faţă viscolului. Tot mai mulţi dintre români se declară atei. Au vreo explicaţie plauzibilă pentru faptul că niciun elev nu şi-a pierdut viaţa pe aceste coclauri din cauza condiţiilor meteo? Eu unul văd doar o singură explicaţie. Dumnezeu de sus e cel care a păzit copiii în întuneric, pe viscol, de animalele sălbatice sau cele sălbăticite, care m-a ajutat să ajung sănătos acasă . Dacă aveţi îndoieli, vă invit să vă trimiteţi copii la şcoală în prag de şcoală pe un cod portocaliu. Sau măcar galben. Şi să aşteptaţi relaxaţi să ajungă la ore, să înveţe ceva – dacă e posibil – şi să ajungă teferi acasă, eventual pe la ora opt-nouă seara. În miez de iarnă.

Astăzi lucrurile au evoluat. Prognozele meteo sunt mai exacte, există coduri, există autonomie locală. Nu mai trebuie să dea ministerul liber sau să închidă şcolile; decizia se poate lua pe plan local. Elevii nu mai străbat zeci de kilometri prin zăpadă şi noroaie, există microbuze. Şi, cu toate acestea, există situaţii când pur şi simplu vremea nu-ţi permite să ţii ore. Ce faci atunci? Rişti viaţa elevilor doar pentru că în calendarul şcolar e trecută zi de cursuri? Merită să pui în pericol viaţa unui pui de om doar pentru atâta lucru? E chiar aşa de grozav subiectul că ai pretenţia de a provoca o dezbatere naţională?

Să ne gândim doar la faptul că nu fiecare elev stă peste drum de şcoală – am în vedere oraşul Bucureşti. Şi, chiar şi în oraş, cu condiţiile meteo extreme nu e de glumit.

De notat este şi faptul că cei care au păreri nu sunt direct responsabili în caz că se întâmplă ceva rău. Vina aparţine celor care au ţinut deschise şcolile în timpul unei urgii.

Nu e mai înţelept să previi? E chiar o tragedie naţională că s-a amânat deschiderea şcolilor? Trebuie să trăim în acel trecut în care copiii înotau prin zăpadă kilometri întregi pentru  ajunge la şcoală? Chiar nu putem evolua şi la nivel de mentalitate, nu doar în ceea ce priveşte dotările tehnice? Care, după cum se vede, sunt uneori neputicioase în faţa naturii.

Personal, sunt gata să pornesc la ore. Mâine, la prima oră. Sunt şi de serviciu pe şcoală. Prin zonă nu e cod dar nu se ştie. Dar sunt pregătit. Aproape de şcoală, pentru orice eventualitate. Şi nu doresc nimănui să străbată zece kilometri pentru a ajunge la şcoală, indiferent de ce parte a catedrei se află.

Sănătate să aveţi, dragii mei. Şi nu uitaţi! Orele se pot recupera. Cu sănătatea e mai greu. Cât îi priveşte pe partizanii şcolii în orice condiţii, nu le doresc decât prindă un viscol în adevăratul sens al cuvântului. Undeva, pe câmp.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *