A ASUMA, ASUMARE

De pe timpul guvernului Boc (ehei, ce vremuri, ce vremuri) am rămas cu oarecare fixuri. Cum ar fi ăla cu asumarea. Ori şi-a asumat ăla mic, ori nu. Una două, şi-o asuma. Şi asumat rămânea. Asumarea răspunderii, că aia îl doare pe român.

Dar chestia e mult mai veche, adică trauma datează din vremea când nu ştiam cine e Boc şi ce poate să-şi asume. De fiecare dată când aud de asumare, mă duce mintea la un tragic episod petrecut în comuna învecinată acum câţiva ani.

Într-o iarnă, câteva case din Havîrna (şi nu Havârna sau Havarna, cum spun unii neintruiţi care lucrează pe acolo) au rămas fără curent electric. Defecţiune la transformator. Nu-i bai, se mai întâmplă şi, de regulă, se şi rezolvă. Numai că un individ nu prea avea răbdare. Şi-i spune altuia să se urce pe stâlp şi să manevreze contactorii cu mâna. Că el ştie cum se face, că a lucrat la RENEL, că nu e nicio primejdie. „Sigur?!” „Urcă pe răspunderea mea”. Şi a urcat, pe răspunderea deşteptului (dacă era prost, urca el singur). Urcat şi electrocutat, cât se poate de mortal. Trei copii rămaşi fără tată pentru că un tip l-a urcat pe stâlp pe răspunderea lui. Şi-a asumat răspunderea, cu alte cuvinte.

Nu ştiu (nu am aflat încă) dacă cel care şi-a asumat răspunderea a păţit ceva. Dar bănuiesc că nu. Dacă-i spui prostului să se arunce în fântână trebuie să o facă?

Cam aşa e şi cu asumarea răspunderii. Sper să fi fost aşa, să nu mai aud de asumare prea curând. Unul îşi asumă răspunderea, altul o încasează. Dar e tras cineva la răspundere?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *