ACADEMIA „POINT BLANC”. ANTHONY HOROWITZ

EDITURA RAO

2004

TRADUCEREA MĂDĂLINA-MONICA BADEA

Al doilea roman cu supereroul Alex Rider, băiatul care bate tot ce mişcă şi dezleagă orice secret dacă acesta aduce măcar a ameninţare la adresa lumii, în general, şi la adresa Marii Britanii, la modul cât se poate de particular. O altă plăcere a unei zile de iarnă când nu e mare lucru de făcut pe afară (vorba unui mucalit local, „Aşteptându-l pe Boc să ne dezăpezească”). Merge şi o carte din aceasta (mai ales că, în ultima vreme, se pare că am făcut o paiune pentru puştiul ăsta zănatec).

De data aceasta acţiunea este ceva mai diluată; odată ce l-ai prins pe cititor cu primul volum, e mai uşor să faci ce vrei în al doilea. Diluată, dar nu lâncezeşte deloc. Şi Alex are de furcă, nu glumă.

După ce se distreză pe seama a doi traficanţi de droguri; distracţie care-l duce la poliţie, Alex e chemat de deja vechile cunoştinţe de la MI6. O damă care bagă în ea bomboane de mentă (statistic, la vreo opt pagini, bagă pe clonţ ceva pentru respiraţie proaspătă şi rece ca gheaţa). De data asta trebuie să se dea drept fiul rebel al unui tip foarte bogat pentru a dezlega misterul morţii unor indivizi al căror singur punct comun (în afară de avere şi influenţă politică) e faptul că – nici nu e greu de ghicit – au în posesie derbedei de fii care au ajuns la Academia Point Blac, ultima şansă de a deveni ceea ce părinţii lor vor să devină.

Intriga nu prea stă în picioare,  e cam prea subţire pentru gustul meu şi apoi nici nu ar fi fost greu ca cerberii de la Point Blanc să afle adevărul. Un telefon la şcoala de unde a fost exmatriculat derbedeul şi… Mă rog, să nu dăm prea multe idei indivizilor care prestează în secret activităţi tip Point Blanc.

Şi Alex, dotat cu exact atâtea dispozitive ultrasecrete cât e necesar, pleacă la Academie. Cum mai spuneam, autorul nu face risipă de decor şi materiale, probabil are de dat socoteală cuiva pentru asta. sau crede că mulţi dintre cititorii săi nu pot reţine foarte multe amănunte. Sau are grijă să nu-i sufoce cu prea multe amănunte. Evident, descoperă ce şi cum. Şi e cât pe ce să fie ucis pentru asta, pentru că MI6 are, totuşi, nişte pudori ciudate. De pildă, indiferent de situaţie, Alex nu primeşte armă, pentru că e minor, dar asta nu-i împiedică pe „şefii”  lui să-l trimită în gura lupului, ştiind că e posibil  să nu-l mai vadă. Şi chiar îl lasă singur, la cheremul unui specialist în clonare mai mult decât nebun. Din fericire pentru omenire, Alex nu are nevoie de arme să se descurce, ba dimpotrivă, el însuşi e mai mult decât o armă. Până şi James Bond ar fi invidios.

Iar finalul e exploziv. Din toate punctele de vedere. Lectură plăcută. Şi nu uitaţi (valabil pentru profesori), dacă aveţi prin clasă tăntălăi care lipsesc mult de la ore, luaţi-i încet. Nu de alta, dar poate le datorăm viaţa.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *