Amintiri din armată. Maiorul, sexul şi căpitanul

În ultima perioadă am fost solicitat ceva mai des să răspund la întrebarea de ce nu m-am orientat spre o carieră în Poliţie, având în vedere că dispun de calificarea necesară. De ce anume? Răspunsul o să constituie, poate, un post de sine stătător – am mai scris despre asta şi cu altă ocazie.

Armata a reprezentat o perioadă destul de bună în viaţa mea; un soi de concediu prelugit înainte de a mă apuca cu adevărat de lucru. Şi au fost şi destule faze nostime, de povestit la nepoţi. Unele doar la colegi, că nepoţii mai trebuie să crească un pic.

Maiorul Văduva, de care ne învrednicisem în calitate de MTR-işti (cine n-a făcut armata bănuiesc că nu are de unde să ştie ce înseamnă prescurtarea asta – e vorba de Militar cu Termen Redus, cum aveau dreptul să fie cei care terminau mai întâi o facultate), avea o plăcere vinovată. Ţinea foarte mult să ne ţină câte o cuvântare în fiecare dimineaţă. Sau când avea el chef să pozeze în intelectual.

Uneori îi reuşea, alteori nu. Una dintre cele mai celebre ocazii când a dat cu bâta în baltă a fost atunci când a socotit el că e necesar să ne atragă atenţia asupra neajunsurilor legate de meseria de poliţist.

-Să ştiţi, măi băieţi, că meseria de poliţist nu presupune numai avantaje, numai uniformă şi gagici, bani cu lopata şi ce mai crede lumea. Meseria de poliţist nu e doar una grea, ci una în care viaţa personală îţi este confiscată de către stat. Eşti poliţist?! Nu-ţi mai aparţii. Statul decide totul pentru tine. Să vă spun o chestie. eram în relaţii intime cu soţia – domnul căpitan aici de faţă poate să confirme. A sunat telefonul şi a trebuit să mă îmbrac şi să plec. Am lăsat treaba baltă, ce era să fac? Eşti sub arme, eşti la comandă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

Nu ştiu pe alţii ce a interesat, dar mie mi s-a dus privirea către mutra căpitanului Cristian-Ciprian Ionescu (ei da, aveam şi eu ceva tiz în armată). Care stătea în stânga plutonului şi abia se abţinea să nu râdă. Şi-o fi amintit şi el de faza respectivă?

Multă vreme după aceea nu mi l-am putut închipui pe maior decât procesându-şi relaţiile intime cu soţia în prezenţa căpitanului. Care, la o adică, putea să confirme spusele superiorului ierarhic. Ce-i drept, căpitanul Ionescu nici n-a confirmat, nici n-a infirmat prezenţa sa în casa maiorului la acea oră şi în acele împrejurări. Da’ parcă mai era nevoie? Nu de alta, dar dacă nu mai poţi avea încredere în declaraţia unui maior, în cine să mai aia încredere?

2 thoughts on “Amintiri din armată. Maiorul, sexul şi căpitanul”

  1. Misto chestia, chiar e pe bune? Ce-i drept, am făcut si eu armata (penultima serie) şi am avut parte de nişte bolovani pe post de gradaţi. Dar observ că nu scrieţi nimic despre chestii trăite în învăţământ. O fi poliţişti mai săraci cu duhul decât restul lumii dar cred că nici cu profesorii nu ţi-e ruşine. Puteţi să scrieţi câte ceva şi din ce anume aţi trăit la catedră şi nu doar din armată?

    1. Pe bune ca e pe bune 🙂 . Da, chiar daca am facut armata intr-o unitate cu pretentie si nu ma pot plange de ofiterii de acolo – fata de multi altii care au facut armata, eu unul pot spune ca am fost in concediu – dar tot se mai strecura cate un individ aterizat in tartacuta. Vara trecuta m-am intalnit cu un fost politai care a facut scoala la Campina inaintea mea si cat am stat la mare numai amintiri de cazarma am depanat… Insa as putea sa povestesc destule si despre invatamant. Mersi de sugestie si ca ai trecut pe aici. Te mai astept… cu chestii de la catedra. Cat de curand

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *