Biroul lui Ceauşescu, de la mărire la 55.000 de euro

Zilele trecute am aflat întâmplător că fabulosul birou al tovarăşului Ceauşescu s-a vândut. Este vorba de biroul pregătit pentru a-i servi dictatorului în Casa Poporului, cadou pentru aniversarea din 1990, când urma să facă 72 de ani.. N-a mai apucat să-şi primească pomenitul dar deoarece cadoul primit în decembrie l-a dat peste cap şi l-a băgat în pământ.

Mobilierul s-a vândut cu o sumă de-a dreptul ridicolă, doar vreo 55.ooo de euro, deşi, la prima vedere, pare destul de mare, dacă ne gândim că preţul de pornire a fost de doar 10.000. De euro, că doar nu de lei.

Nu mă număr printre admiratorii dictatorului, dar în ceea ce priveşte biroul… Ei bine, dacă mi-aş fi permis, l-aş fi achiziţionat. Mai ales că, având în vedere preţul, e cam gratis. Nu de alta, dar o vitrină în trei colţuri produsă de firma unde s-a creat pomenitul birou, şi încă una fără pretenţii deosebite costă ceva mai bine de 8.000 de lei, adică undeva sub 2000 de euro. Nu dăm numele firmei pentru că nu a plătit nimic pentru publicitate şi, de vreme ce e în insolvenţă oricum se pare că n-o să-i ajute. Dacă facem calculele vedem că biroul s-a dat sub preţul pieţei. Mult sub.

Dar nu despre asta e neapărat vorba. Ca prin ceaţă îmi amintesc că, pe la ştiri sau prin ziar, cu ani în urmă, am aflat despre interesul pe care Elton John l-a acordat cu ceva ani în urmă pomenitului birou.  A vrut chiar să-l cumpere şi, dacă memoria nu mă înşeală, a oferit o sumă destul de mărişoară, poate ceva mai mult decât cei 300.000 de euro despre care se spune acum că i-ar fi oferit la vremea respectivă, mai ales că euro nici măcar nu se inventase. Dar îmi mai aduc aminte că i s-au cerut omului vreo două milioane de dolari. La o aşa „ofertă” cântăreţul a spus „pas!”. O fi el în bani, dar nici chiar aşa. Până la urmă nu era vorba decât de biroul unui dictator care nu era nici măcar homo, aşa, ca să fie pe gustul lui Sir Elton.

Şi iată că, după ani şi ani, pretenţiile au scăzut sub limita desuetului. De la vreo două milioane de dolari pentru trei tone de lemn sculptat după gustul cârmaciului, la 10.000 de euro. Noroc că a licitat cineva ceva mai mult, că altfel… Că altfel ajungea să-l cumpere cine trebuie cu 10.000 de euro şi vreo zece eurocenţi.

Stă în firea românului să fie ieftin la făină şi scump la tărâţă. Dacă prinzi un client în mână, tragi de el şi-i ceri şi-i tot ceri până omul, scârbit, se duce în plata lui şi nu-ţi mai calcă pragul. Şi, dintr-o dată, pe apucă un soi de iluminare şi vinzi tot şi pe te miri ce primului venit. Nu ştim să respectăm, nu ştim să apreciem.

Sau facem ce facem şi o rezolvăm dintr-un condei în beneficiul unui şmecher care încă se simte la adăpost de mâna legii. Nu ştiu cine a cumpărat biroul şi, din câte se pare, nici cumpărătorul nu vrea să ştim cine este. De ce? Putem bănui. Dacă se dorea să se obţină o sumă adevărată pe birou, se proceda altfel. O licitaţie internaţională, un telefon la Elton John cu menţiunea că poate să-şi cumpere biroul şi cu 200.000 de euro. Soluţii erau. Dar nu s-au dorit valorificate. Cineva trebuia să cumpere ditamai biroul plin de semnificaţii cu trei lulele, trei surcele, mai ieftin decât dacă era confecţionat din pal melaminat. L-a costat mai mult. Dar nu foarte mult. Şi se poate consola cu ideea că, dacă Ceauşescu nu şi-a odihnit bucile la pomenitul birou, a făcut-o în schimb Florin Călinescu. Da, Floooooorrrriiiin Călineascu. Oare din cauza asta a scăzut preţul mobilierului în cauză? Întreb şi eu…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *