Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

„De fiecare dată când mă gândesc la anii fericitei mele copilării, parcă îmi vine să plâng. Mai bine zis aproape de fiecare dată deoarece când mă gândesc la fostul meu profesor de muzică nici eu nu mai ştiu ce-mi vine…

Domnul – să-i spun aşa, deşi nu merită – Tupeistul dom’ G… era un individ pentru care orele de muzică nu erau prilejul de a-i învăţa pe copii să-şi utilizeze coardele vocale într-un mod constructiv, ci un bun prilej pentru a-şi rezolva problemele personale, iar acestea nu erau puţine… Noi, bieţi copii, ce ştiam? Ne bucuram când Tupeistul lipsea de la ore deoarece ne puteam dedica unor activităţi cu mult mai plăcute decât vocalizele (despre care auzisem de la fosta profesoară de muzică, nicidecum de la Tupeistul). Şi astfel, totul se petrecea într-o armonie şi într-o complicitate greu de imaginat la case mai mari. Profesorul lipsea, noi lipseam şi ora de muzică putea fi altceva decât oră de muzică. Fotbal sau leapşa pentru noi, afaceri personale pentru domnul – scuzaţi, tovarăşul –  profesor.

Singura dată cînd ne întâlneam în clasă cu Tupeistul era ultima zi din trimestru (pe atunci erau la modă trimestrele), când ne încheia mediile.  Nu era ceva neobişnuit, la urma-urmei, încheiatul mediilor, aşa ceva se petrecea pentru fiecare obiect în parte, nu numai la muzică. Neobişnuit era faptul că Tupeistul avea pretenţia că este un corect evaluator (chiar dacă nu ne evalua niciodată) astfel că în momentul în care o colegă i s-a plîns că media de la muzică este mult prea mică pentru pretenţiile ei, Tupeistul s-a făcut foc şi pară:

—Ce vrei, prostovanca naibii? Nu-ţi ajunge media şapte?

—Dar eu nu am avut  media  şapte la nici un obiect până acum, a replicat suspinând colega.

Şi pe bună dreptate, deoarece era o elevă foarte bună.

—Ei şi? Crezi că ştii pentru o medie mai mare? s-a răstit  Vrei să-ţi arăt că nu ştii nimic, că nu meriţi nici cât ţi-am pus?

Înainte ca fata să-i spună că este sau nu este de acord cu părerea lui, Tupeistul s-a apucat să răsfoiască nervos un manual de muzică. După felul în care privea manualul pot spune cu mâna pe inimă că era prima dată când atingea o  carte de muzică.

—Am găsit! a zbierat Tupeistul dom’ G. Spune-mi între ce ani  a trăit  Haydn? Că între ce ani a trăit Haydn…

În treacăt fie spus, individul era suficient de bâlbâit să ai nevoie de Google translate pentru a înţelege ce anume voia să spună. Dar pe atunci nu se inventase un ajutor aşa de preţios pentru priceput dorinţa profesorilor.

Cu sufletul la gură întreaga clasă aşteptam răspunsul colegei. De fapt eram îngroziţi de posibilitatea ca domnului profesor să nu-i vină ideea să ne asculte şi pe noi. De unde era să ştim între ce ani a trăit Haydn dacă habar nu aveam de un asemenea individ?

După o tăcere de vreo cinci minute, amărâta a vorbit, dar parcă nu era vocea ei, ci a unui  creştin în groapa cu lei:

—Nu ştiu…

—Că ţi-am arătat că eşti proastă? Ţi-am arătat că nu ştii nimic? Stai jos şi nu mai comenta că acum îţi pun doi. Zi mersi că nu te-am lăsat corigentă!

Normal, Talentatul de muzică a avut ultimul cuvânt.  Note din burtă fără să treacă măcar odată pe la clasă. Nu avea deloc pricepere dar în schimb avea tupeu.

Tupeistul dom’ G…”

Fragment din volumul „Tupeistul Domn G…”, volum ce adună la un loc relatări ale unor întâmplări adevărate al căror erou este – evident – un tupeist…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *