CARRIE. FĂRĂ ALTE ADĂUGIRI

Trebuie să recunosc, spre ruşinea mea că eu şi regele ne-am evitat reciproc  o anumită perioadă. Eu mai mult decât nea’ Fănică, se înţelege, el probabil nici n-a ştiut şi nici nu a aflat. Chestia asta cu horror nu-mi suna prea interesant la urechi, mai ales că, acum mai bine de un deceniu şi ceva, în mileniul trecut, i se spunea „groază”. Pentru încercarea mea de a descoperi ce anume se găseşte în spatele genului, n-am avut la dispoziţie, pentru început, decât filmele de gen, la video. Jalnic, foarte jalnic. Primul meu contact cu groaza regizată mi-a lăsat un gust amar. Apoi pe piaţă a apărut nea Fănică, cu reclama corespunzătoare, am auzit, am citi despre el dar nu m-a interesat. Prima reclamă suna cam aşa „prin Carrie, Stephen KIng atinge un record în ceea ce priveşte numărul de victime într-o operă literară”. Incitant, nu? Cartea nu-i prea groasă dar e vorba de recorduri? Păi ce face, omoară câte un personaj la două-trei rânduri?

Până acum vreo unsprezece anişori când, fiind MTR-ist (militar cu termen redus să nu se înţeleagă altceva că mă supăr) la fabrica de sergenţi-major poliţai — acum le spune altfel, dar subansamblele au tot aceleaşi specificaţii tehnice — duceam o viaţă trândavă. Concediu plăcut pe livretul statului. Un coleg, Doru Purnavel (cu P, nu cu C) venise cu o parte din biblioteca personală în armată. Şi, printre altele, avea şi Carrie. Mulţumesc Doru, cu ocazia asta te-am căutat pe face şi te-am marcat.

Prin urmare, am început cu ce trebuie, cu Carrie.

O carte destul de subţire în ceea ce priveşte grosimea — grosimea, nu conţinutul — aspect care nu e deloc specific autorului din Maine. Dacă aş fi început cu altceva, probabil că părerea mea despre autor şi gen ar fi rămas aceeaşi ca până atunci, spun asta prin prisma ulterioarelor întâlniri cu proza lui King, spre exemplu, am renunţat să citesc Oraşul bântuit după vreo sută de pagini, dar l-am reluat deoarece aşteptam ceva dela King.Şi nu am fost dezamăgit, însă aceasta este altă poveste.

Dar să revenimla Carrie, care, având în vedere cunoştinţele mele de engleză de atunci, mă ducea mai degrabă cu gândul la o afecţiune dentară (tot de groază). Începe abrupt, după dedicaţie, prima parte e „Sport cu sânge”. Şi aşa o ţine până la sfârşit.

E vorba despre o fată cu puteri speciale, crescută de o mamă cam dusă de acasă. O fată naivă, care ştie prea puţine lucruri atât despre lumea înconjurătoare, cât şi despre ea însuşi. Antologică este faza de la duşuri, „― Pune-i dopu’!,” când naiva adolescentă intră într-o etapă a vieţii de care habar nu avea.

Comparaţiile fac toţi banii, chiar dacă unele cam sar calul, dar e de înţeles, Nea’ Fănică făcea atunci prima dovadă că în el se ascunde un mare scriitor. „Carrie stătea năucă în centrul unui cerc în formare, cu apa şiroindu-i de pe trup, broboane. Stătea ca un bou răbdător, conştientă că de ea se făcea haz (ca întotdeauna), cu stinghereală buimacă dar deloc surprinsă.”.

Şi expresii menite să rămână în memorie mai sunt.

Inscripţie scrijelită pe un pupitru din Şcoala Elementară cu clasele V-VIII, Barker Street, Chamberlain:

Carrie White mănâncă căcat.

Şi

Graffiti scrijelit pe o bancă în Chamberlain Junior High School:

„Trandafirii-s roşii, violetele-s albastre, peisaju-i minunat, da’ Carrie White tot mănâncă căcat.”

Dar preferata mea rămâne

Sânge de scroafă pentru o scroafă

Expresia asta a făcut carieră şi revine de vreo trei ori pe parcursul lecturii. Sângele de scroafă, de la el porneşte masacrul. Cum anume şi când? Vă las pe voi să descoperiţi şi nu se poate face decât într-un singur mod. Citiţi Carrie. Pentru doritori, poate fi achiziţionată de aici cu o reducere mai mult decât generoasă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *