Cât de mult contează cititorul

Zilele trecute am asistat – la nivel virtual, desigur, că de asta există internet – la o dispută destul de interesantă iscată pe blogul lui assassincg. Omul nu numai că se întreabă dar şi dă răspunsuri pertinente la marea întrebare a scriitorului român (şi nu numai a lui). De ce nu vând scriitorii români? O analiză plină de bun simţ şi mai ales bine ancorată în realitate. Perfect de acord cu ce spune Assassin. Ochi larg căscaţi şi un deosebit simţ al perspectivei. Dar să vedeţi ce polemică a ieşit la subsol, adică acolo unde se afişează comentariile. Mă cam mâncau palmele să mă implic dar mi-am propus de ceva vreme să n-o mai fac. Îmi haleşte timpul şi-mi strică buna dispoziţie, nu de alta, dar există oameni care, pur şi simplu, nu sunt în stare să accepte că există şi alte opinii decât cele pe care le emană.

Dar, pe de altă parte, iată că o întrebare duce la o alta. Cât de mult contează cititorul?  Nu de alta, dar se pare că unii au ajuns să-i minimalizeze valoarea, să nu i-a conştientizeze sau chiar să i-o conteste. Ba, dacă se poate, să-l şi scoată pe scriitor vinovat pentru faptul că scriitorul vinde sau, mai ales, nu vinde.

Fiecare are dreptul la o părere şi, mai ales, trebuie să fie capabil să admită că pot exista şi alte păreri. Părerea mea vizavi de subiectul cât de important este cititorul e favorabilă celui căruia există… scriitorul. Pentru că nu putem vorbi de scriitor dacă nu există cititor. Cititorul este cel care asigură existenţa scriitorului. Poate că nu financiar; în România e cam greu să-ţi câştigi existenţa din scris; motive sunt destule şi, din păcate, treaba asta o să mai dureze ceva vreme. Dar ultimul vinovat pentru această situaţie este cititorul.

Cititorul este cel care asigură existenţa scriitorului. Pe mai toate planurile. Fără cititori, scriitorul nu e nimic. Scriitor e cel care a scris o povestire dar are măcar doi-trei oameni care pot spune că au citit-o şi le-a plăcut şi nu cel care are o bibliotecă ticsită cu cărţi pe care le-a semnat dar pe care îi este greaţă să le citească el însuşi. Sunt şi din ăştia, din păcate. Dar au pretenţii de scriitor. Cât timp îşi ţin manuscrisele în sertar nu deranjează pe nimeni. Dar când au pretenţie de la cititor… Ei bine, atunci se schimbă treaba.

Cititorul e CITITOR. Pur şi simplu, nu ai voie să-i critici părerile. El dă banul pe carte. O citeşte. Dacă-i place,  mulţumire mai mare nu există. Asta e adevărata mulţumire după care trebuie să tânjească scriitorul. Aprecierea cititorului. Restul nu contează. Sau, bine, contează, dar mai puţin. Dacă nu-i place şi o aruncă în primul coş de gunoi, e dreptul lui. Cititorul e autoritatea supremă în materie de citit.

Cititorul poate să-şi dea cu părerea. Scriitorul nu. Nu există nesimţire mai mare decât să încerci să-i explici unui cititor de ce trebuie să-i placă o anume carte. Lui îi place şi gata. Sau nu-i place şi gata. Drumuri diferite, acelaşi final (despre asta cu altă ocazie). De vreme ce omul e capabil să citească şi are suficient discernământ să cumpere o carte de pe raft, categoric e capabil să-şi formeze şi o părere despre ceea ce citeşte. Îi poţi băga pe gât o carte, s-au mai văzut cazuri, dar sub nicio formă nu-i poţi băga în cap o părere. Îi place cartea pentru că-i place lui, nu pentru că-ţi place ţie că ai scris-o şi ai aceleaşi aşteptări.

Pe la amerindieni era răspândită credinţa că un lucru trăieşte atâta timp cât cineva îşi aduce aminte de el. La fel e şi cu scriitorul. Există doar cât i se mai citesc cărţile. Indiferent că se mai află sau nu printre noi.

Aşa că, în primul rând, ca scriitor, mă înclin în faţa cititorului. Dacă am scris ceva care să-i placă, e minunat. Dacă l-am dezamăgit e numai şi numai vina mea.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *