Cât de rentabile sunt meditaţiile sau poţi să faci şase case din meditaţii?

Acum ceva timp o cunoştinţă se plângea că fetiţa are ceva probleme la matematică şi, pentru a le remedia, a apelat la un meditator. Mai exact, profesorul pe care-l avea la şcoală. Care a fost de acord în prima etapă, dar a precizat că mai e necesar să aştepte puţin până se formează „grupa”. O grupă care, după aprecierile individului respectiv, trebuia să fie formată din zece elevi. Numărul magic. Sub zece elevi individul a declarat că nu are ce discuta. Că nu are timp să se ocupe de cinci-şase elevi, ci doar de zece. Mai mult de zece? Poate, dar sub zece în niciun caz.

Având în vedere că individul pretindea „numai” câte cincizeci de lei pe şedinţă de la fiecare elev în parte, devine de înţeles de ce anume îşi permitea să refuze grupele mai mărunte. Motivaţia oficială era „nu am timp”.

Un calcul simplu ne arată că pentru o singură şedinţă de meditaţii cu grupa completă profesorul respectiv încasa cinci sute de lei. Nu ştiu dacă şi-a pus vreodată problema să plătească vreun leu impozit dar chiar şi dacă ar plăti ceva la stat, rămâne cu o sumă frumoasă în buzunar. Pentru cinci şedinţe de meditaţii adună mai bine de douăzeci de milioane (lei vechi) sau chiar douăzeci şi cinci. Mai mult decât salariul de la şcoală pentru o lună de zile. Adică pentru vreo sută şaizeci de ore timp efectiv la catedră plus încă pe atâtea dedicate activităţilor de pregătire personală şi hârţogăraie. E puţin probabil ca individul să abordeze cu foarte mare dedicaţie activitatea de după ore având în vedere cam ce bani încasează pentru o şedinţă de meditaţii. Care dura exact cincizeci de minute, ca la şcoală.

Cinci milioane de lei pe oră încasate de un individ care nici măcar nu e foarte cunoscut în domeniu – personal n-am auzit până atunci de el – reprezintă o realizare demnă de… Demnă de ce consideră fiecare.

Eu unul consider că e vorba despre lipsă de bun simţ.

Pentru o oră suplinită la catedră un profesor poate încasa cel mult douăzeci de lei. Prin urmare, să ceri cincizeci de lei pentru o oră de meditaţii e un pic cam forţat. Adică lucrezi cu o clasă care poate avea şi peste treizeci de elevi pentru douăzeci de lei dar pentru lucrul cu un singur elevi pretinzi mai mult de dublu. Atunci cum se numeşte să lucrezi cu grupa de zece elevi şi să ceri măcar cincizeci de lei de la fiecare?

Individul – un tip obscur, cum spuneam – nu e chiar o excepţie. O rudă apropiată povestea cum se desfăşurau, cu ceva ani în urmă, orele de matematică la un cunoscut liceu din oraş. Doamna de matematică venea, scria un exerciţiu kilometric pe tablă şi pretindea să fie rezolvat. Nu preda niciodată, doar dădea exerciţii de rezolvat.

După ce se convingea că nimeni nu e în stare să descifreze misterul de pe tablă, madama în cauză făcea bot şi începea să le spună elevilor cât sunt de proşti şi că dacă nu o să beneficieze de meditaţii n-au nicio şansă să promoveze, apoi se aşeza la catedră şi nu scotea un cuvânt până la finalul orei. Iar faza se repeta oră de oră.

Şi elevii înţelegeau că doamna vorbeşte serios şi se prezentau la meditaţii. Iar la meditaţii acritura ursuză de la ore se transforma în doamna profesoară. Adică chiar făcea treaba pentru care era plătită. Preda, explica, dădea sfaturi, reuşea să-l facă pe elev să înţeleagă chinezăria cifrelor. Pe elevul plătitor, se înţelege. Cel strâns la pungă nu avea nicio şansă. Iar cine plătea, plătea, nu se  juca. În mai puţin de un an doamna a reuşit să renoveze apartamentul, să-şi monteze centrală de apartament într-o vreme când treaba asta costa enorm şi şi-a schimbat şi maşina. Maşină străină, că Dacia nu mai era de nasul ei.

Însă există şi profesori care văd în meditaţii şi altceva, nu doar un mijloc de îmbogăţire rapidă. Unul dintre prietenii mei acceptă treizeci de lei pentru şedinţa de meditaţie individuală. Adică lucrează cu un singur elev. Măcar o oră jumătate. Un profesor pensionar din Oneşti – singurul profesor despre care ştiu că şi-a scos autorizaţie şi plăteşte taxele legale la stat – are un tarif de  douăzeci şi cinci RON pe oră. Oră care „are măcar nouăzeci de minute”. Tarif pentru un singur elev. Meditează de când a intrat în învăţământ şi e foarte căutat, chiar şi după ce s-a pensionat. N-a ajuns să-şi cumpere case, nici maşini, nici bijuterii dar meditează.

Există şi situaţii ciudate, care ar putea fi hazlii dacă n-ar fi aşa de dramatice. O doamnă se plângea că profesoara de română a fiului ei o „usucă” la meditaţii. Cincizeci de lei şedinţa de două ore, dar  aplicată la grupa de patru elevi. Adică două sute de lei totalul, o sută de lei pe oră. Asta în condiţiile în care doamna care se plângea susţinea că ea personal nu ia mai mult de treizeci de lei pe ora de meditaţii. Şi că nu lucrează cu mai mult de doi elevi.

Unde e partea hazlie şi mai cum poate să fie? Nemulţumita era tot profesoară de română. Limba şi literatura română. Nu se simţea capabilă să-şi mediteze propria odraslă dar se simţea îndreptăţită să ia banii altor părinţi pentru a le medita copiii. Şi nici măcar nu era în stare să-şi ţină gura. Dar de vreme ce era nemulţumită de serviciile omoloagei (sper că am scris bine) cred că i se poate trece cu vederea.

Şi să nu-l uităm pe cel dintâi meditator al ţării, care susţine că şi-a cumpărat şase case doar din meditaţii. Acum, când am auzit ce tarife aberante au unii, afirmaţia lui Iohannis nu mi se mai pare aşa de cusută cu aţă albă. Dacă mergea şi el pe sistemul grupelor de câte zece cu plata individuală, e de mirare că nu are ceva mai multe coşmelii în dotare. Patru ore de meditaţii pe zi la cinci sute de lei ora, înmulţit cu vreo două sute de zile pe an…

În concluzie, bani din meditaţii – bani adevăraţi – fac doar cei lipsiţi de simţul măsurii şi de bun simţ. Nu e normal să încasezi cinci sute de lei pentru o oră de meditaţii. Ce ştiinţă poţi băga în capul a zece copii odată, ce abilităţi le poţi dezvolta într-o oră de să merite o asemenea răsplată financiară?

Cei care se  mulţumesc cu puţin şi îşi iau în serios misiunea de meditator, lucrând cu un copil căruia îi acordă întreaga atenţie şi pricepere didactică fac un ban în plus pentru o carte, pentru o haină, pentru o pereche de pantofi. N-ajung să cumpere case, nici terenuri, nici să viziteze Dubai ori alte destinaţii exotice şi costisitoare. Fac treaba pentru care sunt plătiţi la preţuri accesibile omului de rând. N-ajung să se îmbogăţească, să întoarcă banii cu lopata, dar rămân în memoria elevilor ca oameni care şi-au făcut datoria, nu i-au spoliat doar pentru că părinţii au vrut ca odraslele lor să treacă şi prin coşmarul meditaţiilor.

Şi ceilalţi rămân, dar nu ca profesori…

 

One thought on “Cât de rentabile sunt meditaţiile sau poţi să faci şase case din meditaţii?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *