Arhive categorie: CARTI 9 -12 ANI

Anotimpul pumnalelor – by Şerban Andrei Mazilu…

ŞERBAN ANDREI MAZILU

ANOTIMPUL PUMNALELOR

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

Unul dintre tinerii scriitori pe al cărui viitor literar aş pune oricând pariu cu ochii închişi este Şerban Andrei Mazilu, care a reuşit să-mi atragă atenţia încă de la prima carte, „Crux” despre care cunoscătorii ştiu că a fost mai întâi lansată în America şi abia apoi pe meleagurile mioritice. „Crux” mi-a lăsat o impresie pozitivă şi pot spune că aveam aşteptări serioase de la următoarele carţi semnate de Şerban, mai ales că, aşa curios cum sunt din fire, mai aflasem câteva detalii inedite în avanpremieră.

Iar Şerban Mazilu, cu „Anotimpul pumnalelor”, s-a ferit să mă dezamăgească, ba dimpotrivă. Dacă ar fi să rezum toată cartea într-un cuvânt acesta ar fi „fabuloasă”. Pentru cei amatori de amănunte, există şi detalierile potrivite. Citește în continuare Anotimpul pumnalelor – by Şerban Andrei Mazilu…

Coşmarul Vraciului. Cronicile Wardstone

JOSEPH DELANEY

EDITURA CORINT JUNIOR

2010

Să scrii serii este, după părerea mea, o încercare destul de riscantă. Dacă-ţi obişnuieşti cititorul cu un anume ritm al acţiunii, cu o intensitate ridicată a suspansului, mai devreme sau mai târziu se întâmplă previzibilul. Adică o să ajungi să dezamăgeşti cititorul. La început câţiva, apoi ceva mai mulţi şi, într-un final… Dacă autorul nu are înţelepciunea să curme seria cât încă mai are fani, cât sunt încă cititori care mai speră la acel ceva care nu mai vine şi vor supravieţui cu convingerea că „dacă seria mai continua…”. Dacă seria mai continua, poate ieşea ceva bun din toată afacerea.

Din păcate am citit multe serii. Cele mai multe bune, unele excelente, la primele volume. Pe urmă intervine lipsa inspiraţiei. Sau convingerea autorului că, de vreme ce a pus ghearele pe publicul ţintă, nu mai e necesar un efort chiar aşa de mare pentru a-l menţine în mrejele creaţiei. Citește în continuare Coşmarul Vraciului. Cronicile Wardstone

Printre stele. Cu un prieten de nădejde

Luna trecută, din punct de vedere literar, m-am ocupat de „Ghidul autostopistului galactic”. Mai bine zis m-am reocupat deorece nu e prima dată când citesc această carte. Este prea savuroasă, prea tare (nu neapărat „prea ca la ţară”). Musteşte de umor, dacă nu o ţii în poziţia potrivită, ameninţă să dea pe dinafară. Pur şi simplu, cartea asta e plină de hohote de râs. Nu poţi să nu zâmbeşti măcar când dai de un robot care are niscaiva probleme la mansardă astfel că a devenit depresiv. Uşi pe care le poţi face să tremure de mulţumire doar dacă le treci pragul, un taur bine hrănit al cărui unic ţel în viaţă a fost să devină o friptură cât mai pe gustul celor care o vor consuma. Şoareci care au dat comandă să li se construiască o planetă (dacă nu ştiţi de la început despre ce este vorba, nici măcar nu bănuiţi de ce planetă e vorba…); o karma prost croită pe care Arthur Dent se ocupă s-o tot întrerupă… Şi câte şi mai câte.

Până să citesc Ghidul nu mi-am închipuit niciodată că o carte SF poate stârni atâta veselie. Bine, nu e o carte SF în adevăratul sens al cuvântului, mai degrabă o parodie. Dar ce desfătare…

Dacă e adevărat că râsul îngraşă, atunci cartea asta ar trebui să fie interzisă. Dar, chiar şi aşa, asumaţi-vă riscul. Merită!

Pentru cei interesaţi de recenzie, clic aici.

 

Aşa a început un basm frumos…

De multă vreme doream să citesc aşa o carte. Numai că, s-avem iertare, anii au cam trecut şi acum o citeşte odrasla mea. Cu aceeaşi pasiune cu care aş fi devorat-o eu la vremea lui. Adică acum vreo câteva decenii. Dar niciodată nu e prea târziu…

O carte plină de umor, suspans şi personaje încântătoare. Cât despre acţiune, ce să mai spun… E prezentă la ordinea zilei…

Din păcate, povestea s-a terminat după ce a început. Aşa cum poate că aţi aflat, povestitorul a fost chemat să-şi spună basmele într-o altă lume. Se va găsi cineva suficient de îndrăzneţ şi de înzestrat cu imaginaţie să ducă proiectul mai departe? Să sperăm.

Pentru recenzie, clic aici.

Un ocean plin de fantastic…

Dacă încă nu l-aţi descoperit pe Neil Gaiman, nu vă sfiiţi să o faceţi. Are omul ăsta un dar de a scoate adevărate bijuterii din înşiruirea de cuvinte. Un stil molcom, aşezat, genul de scriitor care te cucereşte de la primele rânduri, indiferent că e vorba de proza scurtă sau de o construcţie ceva mai întinsă.

Oceanul de la capătul aleii este o carte fantastică. E greu să o laşi din mână odată ce ai apucat să o deschizi. Un bărbat se întoarce la locurile copilăriei sale. Şi începe să-şi amintească…

Pentru cei interesaţi de recenzia ca atare, clic aici.

Povestea orcilor continuă…

De ce să nu continue? Doar este vorba de o trilogie. Una de care m-am simţit atras din prima clipă, doar că a durat ceva cam mult până am citit-o. Adică cele trei preţioase cărţi au stat în bibliotecă ceva mai bine de doi ani. Nu pentru că – am mai spus, nu m-ar fi atras subiectul, ci pentru că, pur şi simplu, mi-a cam lipsit timpul. Nu de alta, dar nu-mi place să citesc pe fugă. Mai ales când este vorba de trilogii sau de opere a căror acţiune se întinde pe mai multe cărţi.

Aşa că… având în vedere că, în ultima vreme, atmosfera glacială de afară a cam predispus la citit, m-am apucat de desluşit isprovile unor fiinţe despre care avem cu toţii prejudecăţi.

Volumul doi – Legiunea tunetului –  chiar dacă ceva mai slab calitativ decât primul, se citeşte de la sine. Misterul nu e nici pe departe lămurit. Aventura continuă şi orcii se ţin tare.

O nouă recenzie în Nautilus. Cei interesaţi pot accesa aici.

Sunt orcii mai tari decât oamenii?

De ce nu? Adică, cum ar spune mulţi dintre cei care nu prea le au cu gramatica „nu e şi orcii oameni?”. Pe lângă poliţiştii e şi ei oameni şi politicienii e şi ei oameni merge şi treaba cu orcii. Din plin.

N-am spus-o eu, dar sunt întru totul de acord. Istoria o scriu învingătorii. Aşa e şi cu literatura. După ce au fost bumbăciţi mai prin toate romanele şi povestirile de gen, orcii s-au abonat necondiţionat la categoria personaje negative, care apar în cărţi numai pentru a face rău şi a-şi încasa binemeritata pedeapsă. Uneori în avans…

Dar s-a găsit un autor care să spele ruşinea orcilor. Asemenea lui Cuza, care l-a rezolvat pe Ion Roată. Unde a scuipat Tolkien şi gaşca, a sărutat Stan Nicholls. Şi i-a sos pe orci în lume. Ce a ieşit? O trilogie încântătoare. Primul volum recenzat aici de subsemnatul.

ZEII MĂRUNŢI. TERRY PRATCHETT

EDITURA RAO

TRADUCEREA BOGDAN MIHĂILESCU

2009

Există cărţi pe lumea asta, puţine, ce-i drept, care merită citite pentru o singură frază. Da, chiar şi pentru o propoziţie. Iar Zeii mărunţi merită citită din scoarţă-n scoarţă numai pentru trei cuvinte: ŢESTOASA SE MIŞCĂ!

Da, Ţestoasa Se Mişcă! Suficient cât să pună pe jar o lume, Lumea Disc, lumea care se sprijină pe cei patru elefanţi care, la rândul lor, stau pe spatele ţestoasei în cauză. Paralela cu lumea noastră este cu atât mai evidentă şi mai amuzantă cu cât în carte mai apare şi niscaiva Inchiziţie (sau Chiziţie), deşi, la vremea respectivă, în lumea noastră, nu ştiu cam câţi considerau Inchiziţia amuzantă. „E pour si muove”, măi frate.

Dar, de fapt, conflictul central nu ţine neapărat de treaba cu Ţestoasa care Se Mişcă, deşi în carte chiar că este vorba de o ţestoasă. Una atât de specială că nici nu ne putem închipui până nu citim.

Marele Zeu Om a cam încurcat-o. Numărul adoratorilor i-a scăzut dramatic. Suficient de dramatic încât să i se recite „Adriane, nici nu ştii, cât de mic începi să fii”. Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, încercarea lui de a se materializa printre oameni se soldează cu un eşec aşa de zdravăn că şi Mircea Geoană ar râde de el. În loc să ia imaginea consacrată, ce a unui taur (sau măcar, de ce nu? a unui bou) se trezeşte încarcerat în carapacea unei ţestoase nevolnice, urmărite de un vultur încăpăţânat.

De puterile zeieşti s-a ales praful şi Marele Zeu Om vede că nu poate blestema cum se cuvine nici măcar un dovleac, care continuă să fie dovleac şi după ce e blestemat. Asta nu pentru că ţestoasa nu s-ar pricepe să blesteme, ba impotrivă, are aşa o limbariţă care e depăşită numai de neputinţa de a transforma blestemele în fapte. Singurul sprijin al marelui zeu mic este novicele Brutha, care este Alesul. El poate auzi cuvintele ţestoasei şi singurul capabil s-o salveze de la a deveni o supă gustoasă. O să-şi recapete zeul puterile? Întrebarea asta m-a chinuit încă de la începutul cărţii. Am aflat răspunsul citind-o, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră.

O carte mult mai profundă decât am putut-o judeca după prima privire. Chiar dacă abundă de umor, de expresii răsucite, numai bune de reţinut pentru a le spune la petreceri pentru a destinde atmosfera, de umor mai mult sau mai puţin voluntar, dar mereu de bună calitate, rândurile ascund nişte dedesubturi la care am simţit nevoia să reflectez ceva mai adânc. Căci, în ciuda faptului că acţiunea se petrece în lumea Disc, lumea de pe spatele ţestoasei, e prea apropiată de lumea în care trăim. Lumea în care oameni au murit pentru că au îndrăznit să cerceteze şi să-şi prezinte public concluziile. Lumea în care au ars oameni pe rug pentru convingerile lor politice şi ştiinţifice. Terry Pratchett are darul de a ne trage de mânecă fără să ne scandalizeze, ba chiar să o facă descreţindu-ne frunţile. Dar ar fi bine să ţinem cont de asta.

 

SACRIFICUL VRACIULUI. JOSEPH DELANEY

EDITURA CORINT JUNIOR

TRADUCEREA MIRELLA ACSENTE

2009

Și, încetul cu încetul, am ajuns la cel de-al șaselea volum din seria Wardstone. Iar acest volum marchează un nou început. Cam pentru toată lumea. Astfel, este primul volum din serie care nu e tradus de Cristina Jinga ci de Mirella Acsente. Din fericire, lucrul acesta nu se simte, ceea ce demonstrează că atât Cristina Jinga cât și Mirella Acsente sunt două traducătoare care știu să-și facă foarte bine treaba și reușesc să se muleze perfect pe cerințele unui autor care mie mi-a mers la inimă chiar de la primele pagini. Cinste lor.

Când am auzit de Sacrificul Vraciului, primul impuls a fost să caut pe net să văd dacă mai există vreo carte după asta. Nu de alta, dar titlul nu suna deloc încurajator, mai ales că, încă de la început, mama lui Tom ne tot atrăgea atenția că steaua bătrânului magistru stă să apună și că va veni timpul lui Tom. Ei bine, spre ușurarea mea, pot spune că mai există cărți în serie. Și spre ușurarea tuturor, domnul John Gregory încă nu-și sfârșește aventurile în această carte. Dar, din păcate, în carte mor vraci. Cine anume, vă las să citiți. Sau să vă spun ceva despre vraciul grec care nu-și prea arată talentele? Mai bine nu… Citește în continuare SACRIFICUL VRACIULUI. JOSEPH DELANEY

POVEŞTILE VRACIULUI. VRĂJITOARELE. JOSEPH DELANEY

EDITURA CORINT JUNIOR

TRADUCEREA IOANA AVĂDĂNEI

2010

Poveştile Vraciului reprezintă un volum adiţional al Cronicilor Wardstone şi, în clipa în care m-am apucat să-l citesc, mi-am pus întrebarea dacă nu cumva acesta este un semn că imaginaţia lui Joseph Delaney a cam început să dea rateuri (părerea mea este că atunci când pe lângă o serie de succes apar tot felul de volume adiţionale, e semn că ceva nu este în regulă). În fond şi la urma-urmei, aşa ceva se poate întâmpla. Şi o să se întâmple, nu că aş aştepta cu mare nerăbdare momentul respectiv, dar bănuiesc că, la un moment dat, se va termina şi cu seria Wardstone, fie că-mi place, fie că nu.

Ei bine, n-a fost deloc aşa. Nici pe departe. Poveştile Vraciului este volumul care are menirea de a arunca ceva lumină în locurile în care, pe ici, pe colo, în volumele seriei există umbre. Şi, din fericire, pentru încântarea cititorului şi atât de preţuita senzaţie „cu sufletul la gură” umbre sunt destule. Astfel aflăm cum s-a îndrăgostit Vraciul de o vrăjitoare Lamia chiar din prima sa misiune „pe cont propriu” şi, prin urmare, de ce este atât de pornit împotriva fetei cu pantofi cu vârful ascuţit, Alice. Ne lămurim care e relaţia dintre Grimalkin, vrăjitoarea asasină şi Diavol, cum anume a devenit ea asasina clanului.

Volumul conţine cinci poveşti diferite şi, deşi ne-am aştepta ca ele să fie rostite din gura Vraciului, după cum sugerează titlul volumului, totuşi lucrurile nu stau aşa. Fiecare personaj îşi spune povestea. Prima povestire aparţine Vraciului şi aflăm că şi un tip echilibrat şi exigent cu sine însuşi ca el poate cădea în ispită. Şi ce ispită.

Cea de-a doua poveste îi aparţine Dorei Slinoasa, o vrăjitoare care a murit spânzurată.  Dar asta nu a împiedicat-o să se răzbune pe cei care i-au făcut asta şi, mai ales, să se gândească mereu la nebuna care a aruncat cu cuţite de argint în Diavol. Şi memoria ei confuză este mereu gata-gata să prindă numele. Pe aproape mereu dar niciodată la locul potrivit.

Şi Grimalkin are de spus o poveste, care ne lămureşte despre dilema Dorei, dacă mai era nevoie. Povestea unei vrăjitoare care şi-a dorit ceva şi a reuşit să obţină. Nu degeaba are un rol important în serie.

Alice are şi ea ceva de povestit. Cum anume a scăpat de Sorbitorul de Creiere al mătuşii sale.

Deşi Thomas Ward este cel care îşi povesteşte aventurile în serie, totuşi autorul a considerat că are şi el dreptul la o povestire „pe lângă”. Şi Tom are ce povesti, o întâmplare din perioada cât era ucenicul lui Bill Arkwright. O întâmplare nefericită, care prevesteşte nenorocirile din Sacrificiul Vraciului. O rană aparent superficială care-i va marca destinul lui Bill. Cum anume se pricopseşte Bill cu asta, scrie în carte.

Ei bine, ultimul cuvânt îl are autorul. Autorul recenziei. De ce anume am ales să vorbesc despre volumul adiţional după cel de-al cincilea din serie? Pentru că poveştile din carte nu depăşesc volumul cinci. Ultima este o miniprelungire a Greşelii Vraciului.

Despre Sacrificul Vraciului cât de curând. Până atunci, citiţi Cronicile Wardstone. Merită.

Prezentarea acestei cărţi a fost oferită cu sprijinul librăriei online libris.ro. Aici găsiţi şi varianta în engleză la secţiunea cărţi în engleză.