Arhive categorie: Cutia cu amintiri

Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

„De fiecare dată când mă gândesc la anii fericitei mele copilării, parcă îmi vine să plâng. Mai bine zis aproape de fiecare dată deoarece când mă gândesc la fostul meu profesor de muzică nici eu nu mai ştiu ce-mi vine…

Domnul – să-i spun aşa, deşi nu merită – Tupeistul dom’ G… era un individ pentru care orele de muzică nu erau prilejul de a-i învăţa pe copii să-şi utilizeze coardele vocale într-un mod constructiv, ci un bun prilej pentru a-şi rezolva problemele personale, iar acestea nu erau puţine… Noi, bieţi copii, ce ştiam? Ne bucuram când Tupeistul lipsea de la ore deoarece ne puteam dedica unor activităţi cu mult mai plăcute decât vocalizele (despre care auzisem de la fosta profesoară de muzică, nicidecum de la Tupeistul). Şi astfel, totul se petrecea într-o armonie şi într-o complicitate greu de imaginat la case mai mari. Profesorul lipsea, noi lipseam şi ora de muzică putea fi altceva decât oră de muzică. Fotbal sau leapşa pentru noi, afaceri personale pentru domnul – scuzaţi, tovarăşul –  profesor.

Singura dată cînd ne întâlneam în clasă cu Tupeistul era ultima zi din trimestru (pe atunci erau la modă trimestrele), când ne încheia mediile.  Nu era ceva neobişnuit, la urma-urmei, încheiatul mediilor, aşa ceva se petrecea pentru fiecare obiect în parte, nu numai la muzică. Neobişnuit era faptul că Tupeistul avea pretenţia că este un corect evaluator (chiar dacă nu ne evalua niciodată) astfel că în momentul în care o colegă i s-a plîns că media de la muzică este mult prea mică pentru pretenţiile ei, Tupeistul s-a făcut foc şi pară: Citește în continuare Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

Povara celebrităţii

O vreme credeam că aşa ceva nu există, că se vorbeşte în dodii. Că e o vorbă aruncată la derută, să-i ţină pe oamenii de rând departe de tot ceea ce poate oferi statutul de celebritate.

Însă am aflat pe propria piele (nu ştiu, zău, dacă mai există ceva pe lumea asta care să egaleze în trăiri experienţa directă) că treaba cu povara celebrităţii nu e chiar aşa de simplu de tăbârcit în spate.

De ceva vreme oameni pe care nu-i cunosc, despre existenţa cărora nu am avut habar vreodată, mă salută pe stradă. Nu spun că mă deranjează dar prima reacţie este să mă uit la om oarecum speriat şi să mă întreb cum de-am putut să fiu aşa de nepoliticos şi să nu i-o iau înainte. Cu salutatul, nu cu altceva… Am mereu impresia că trebuia să-l ştiu de undeva pe omul respectiv şi că a fost o impoliteţe să-l las să salute primul.

Uneori sunt acostat pe stradă şi felicitat pentru articolele din „Monitorul” (cel mai adesea) sau pentru cărţi şi povestiri (recunosc, mai rar dar în ultima perioadă interesul pare să se revigoreze). Tot de persoane pe care nu le cunosc.

Aş minţi să spun că acest interes mă deranjează. La început recunosc, mă cam stingherea dar m-am cam obişnuit. Deşi am devenit niţeluş paranoic din acest punct de vedere. Mi-e frică să mă scobesc în nas sau între dinţi în public. Nu ştii de unde sare cititorul şi-şi strică părerea despre tine. Şi de fiecare dată când ai de-a face cu un om care apreciază ceea ce faci tu, parcă simţi nevoia să fii şi tu apreciat pe lângă munca din dotare.

Se mai întâmplă şi lucruri mai puţin plăcute. Sau mai puţin obişnuite, să nu le caracterizez altfel.

Zi de mers pe drumuri – am parte de măcar astfel de două zile pe săptămână. Cel mai adesea cu mijloacele de transport în comun. Asta pentru că încerc să fac şi eu câte ceva pentru reducerea poluării de orice natură. Nu e de ajuns să îndemni oamenii să circule cu mijloacele de transport în comun, mai trebuie să dai exemplu personal. Prin urmare, chiar o fac. Circul cu mijloacele de transport în comun mai mult decât cu maşina personală. Despre limuzina aia kilometrică asociată cu celebritatea nici nu încape vorbă. Încă…

Nici bine nu mă aşez pe scaun că un individ începe să caute prilej de vorbă; se vedea pe faţa lui. Nu-i pun pumnul în gură; nu fac niciodată aşa ceva. Discuţiile ad-hoc pot afecta foarte pozitiv inspiraţia. Dar nici nu deschid primul discuţia, am şi eu mândria mea. Citește în continuare Povara celebrităţii

Cum exploata învăţământul comunist imaginea interpretului Ion Dolănescu

Nu cred că mai e un secret pentru nimeni că Ion Dolănescu s-a considerat o victimă a regimului de tristă amintire fără existenţa căruia probabil el, ca interpret, nu ar fi existat. Personal nu am auzit niciodată şlagărul nepieritor „Banii mei munciţi cu gura mi i-a luat procuratura” dar am auzit că există. Şi cică are la bază mult amar; nu e de ici de colo să faci ditamai porcoiul de bani lălăind pe la nunţi cu suprataxă şi să se trezească statul să-şi ceară parte.

Dar e posibil ca Ion Dolănescu să nu-şi fi închipuit niciodată cum îi folosea regimul comunist imaginea. Mai exact, este vorba de învăţământul comunist.

Sunt sigur că mai există destui care îşi amintesc că pe timpul comunismului era destul de dificil să declari un elev ca având oarecare deficienţe mintale. În ziua de azi se vorbeşte de CES, ADHD, deficienţe etc. Pe atunci se utilizau alţi termeni, erau alte mentalităţi. De cele mai multe ori se făcea în aşa fel încât probleme nu existau. Cel puţin pe hârtie.

La un moment dat printr-o şcoală din nodrul extrem al Moldovei unul dintre elevi a reuşit să demonstreze că nu prea e nimic de capul lui. Probleme pe toate planurile, prin urmare învăţătoarea de atunci a decis că e oarecum retardat. Sau înapoiat mintal.

Atunci, ca şi acum, verdictul final trebuie să-l dea o comisie. Iar directivele nescrise ale partidului considerau că e normal ca toată lumea să fie cât se poate de normală. De unde retardaţi, tovarăşi? De unde înapoiaţi mintal?

Totuşi, tovarăşa învăţătoare s-a ţinut tare pe poziţie. Nu, tovarăşi, elevul ăsta are probleme. Şi-a apărat aşa de zdravăn opinia că până la urmă s-a pus în mişcare o comisie de la Botoşani care a venit să vadă ce anume e cu pârdalnicul de elev.

Comisie serioasă, trei persoane cu morgă de ciocli. Sau de tovarăşi serioşi, cum se practica pe atunci. Citește în continuare Cum exploata învăţământul comunist imaginea interpretului Ion Dolănescu

Prima mea încercare pe tărâm literar

Să precizez că e vorba despre prima încercare oficială. Pentru că, până să-mi dau „examenul” public, e lesne de presupus că am mai chinuit ceva hârtie. Cu rezultate nu prea notabile; dar aşa sunt începuturile. Mai dificile pentru unii, foarte dificile pentru alţii. Cumplite pentru cei care încearcă să facă ceva ce nu le place.

Eram prin clasa a VI-a, dacă nu mă înşeală foarte tare memoria. Mare concurs mare. Implicaţi, printre alţii, şi cei de la Revista „Cutezătorii” – pe care o devoram pe atunci. Nu era mare chestie; ăia spuneau că le oferă un aparat de radio portabil celor care reuşesc să comită cele mai frumoase relatări despre cum şi-au petrecut ziua de 1 Mai.

Am aflat şi eu de concurs şi deja mă şi vedeam posesorul unui minuscul aparat de radio la care să ascult muzică şi ştiri în timp ce păşteam vaca. Da, recunosc, în copilărie am prestat şi astfel de activităţi. Nu am ascuns niciodată şi nu m-am simţit ruşinat măcar o clipă. A fost muncă cinstită. Dar ar fi fost şi mai plăcută dacă aveam cu mine un mic aparat de radio.

Şi vedeam în concursul respectiv rampa de lansare la care visează orice scriitor aspirant. Credeam că, dacă reuşesc să fac o figură acolo, o să mă preia direct Editura Ion Creangă şi o să-mi cumpere toate trăsnăile pe care aveam de gând să le scriu. Şi nu erau puţine. Citește în continuare Prima mea încercare pe tărâm literar

Adio excursie şcolară!

Recunosc, mi-am dezamăgit elevii. Şi, în parte, este şi vina mea.

Prin luna martie elevii de clasa la care sunt diriginte au sosit la mine cu o propunere:

-Domnu’ diriginte, nu facem şi noi o excursie? Că anul trecut a fost aşa de frumos…

Toate ca toate, dar când pomenesc elevii de excursie îmi aduc aminte de frageda mea tinereţe când, din toate activităţile care aveau mai mult sau mai puţin tangenţă cu şcoală, numai la excursii eram cu adevărat implicat. Şi n-am uitat vreodată asta. Aşa că n-am mai confirmat ci am sărit direct la:

-Unde vreţi să mergem?

După deliberările de rigoare (în care nu m-am implicat absolut deloc; până la urmă şi elevii au dreptul la libertate deplină în unele privinţe) s-a hotărât.

-Mergem la Iaşi.

Bine, dacă aşa s-a hotărât…

Numai că la Iaşi principalul obiectiv se afla încă în renovare. Dar nu-i bai, sună domnul diriginte şi lămureşte situaţia. Am sunat la Palatul Culturii de unde am fost informat că Marea Deschidere va avea loc pe data de 27 aprilie. Bine, dacă-i pe 27… Dacă-i pe 27 noi o să ajungem ceva mai târziu la Iaşi. Că doar n-o să ne călcăm în picioare la deschiderea oficială. Citește în continuare Adio excursie şcolară!

Bacalaureat, alertă maximă. Dezastru complet (şi nu prea)

S-a întâmplat la un liceu de la Oneşti, în perioada supranumită Epoca de Aur. De ce anume i s-a spus aşa că pe atunci nu existau manelişti care să-i tragă în sus şi în jos cu „Valoarea mea, valoarea mea”, habar n-am. Dar ceva-ceva motive tot or fi existat.

Mare examen de bacalaureat. Examenul de maturitate, ce mai!

Chiar dacă la vremea respectivă nu existau camere de luat vederi şi dat fiori (că de aia nu mai ia elevul bacul în ziua de azi, că-l stresează nenorocitele alea de camere) asta nu înseamnă că promova tot omul. Se pica. Şi uneori se pica pe rupte.

La un moment dat, la Inspectoratul Şcolar Bacău se primeşte un mesaj dătător de spaime. Citește în continuare Bacalaureat, alertă maximă. Dezastru complet (şi nu prea)

Amintiri din armată. Maiorul, sexul şi căpitanul

În ultima perioadă am fost solicitat ceva mai des să răspund la întrebarea de ce nu m-am orientat spre o carieră în Poliţie, având în vedere că dispun de calificarea necesară. De ce anume? Răspunsul o să constituie, poate, un post de sine stătător – am mai scris despre asta şi cu altă ocazie.

Armata a reprezentat o perioadă destul de bună în viaţa mea; un soi de concediu prelugit înainte de a mă apuca cu adevărat de lucru. Şi au fost şi destule faze nostime, de povestit la nepoţi. Unele doar la colegi, că nepoţii mai trebuie să crească un pic.

Maiorul Văduva, de care ne învrednicisem în calitate de MTR-işti (cine n-a făcut armata bănuiesc că nu are de unde să ştie ce înseamnă prescurtarea asta – e vorba de Militar cu Termen Redus, cum aveau dreptul să fie cei care terminau mai întâi o facultate), avea o plăcere vinovată. Ţinea foarte mult să ne ţină câte o cuvântare în fiecare dimineaţă. Sau când avea el chef să pozeze în intelectual. Citește în continuare Amintiri din armată. Maiorul, sexul şi căpitanul

Alegătorii de ieri, de azi şi de mâine. Alegători oneşti, candidaţi asemenea…

A mai trecut un scrutin. Care nu lasă loc pentru al doilea tocmai pentru a sublinia ideea că în România democraţia este luată cât se poate de în serios pe principiul „Minoritatea se supune majorităţii”. Sau invers, având în vedere procentul celor care s-au înghesuit să se prezinte la vot. Mai puţini decât pe vremea când se putea vota cu autocarul.

Şi, analizând rezultatele astea aşa de reprezentative, îmi aduc aminte de un episod consumat după alegerile locale din 2004.

Într-o crâşmă, în care am aterizat din motive cât se poate de clare (că doar n-o să mă laud că m-am dus acolo să împrumut cărţi) un nene se jura pe ce are el mai sfânt că l-a votat pe alt nene. Îşi trântea cuşma de podea şi se punea în genunchi; pe scurt, genul de circ pe care-l practică momentan sute şi sute de alegători care au promis şi au şi votat. Cum anume, numai ei ştiu. Citește în continuare Alegătorii de ieri, de azi şi de mâine. Alegători oneşti, candidaţi asemenea…

Ce presupune să fii artist desăvârşit

Nu ştiu alţii cum gândesc dar eu, de fiecare dată când se vorbeşte despre ce înseamnă să fii artist în România mi se cam face greaţă. Pentru că de cele mai multe ori a fi vedetă sau artist presupune fiţe şi pretenţii (mai pe scurt, apucături sau figuri în cap).

Însă a fi artist presupune ceva ce majoritatea pretinşilor artişti nici măcar nu-şi pot permite.

Cu vreo zece ani în urmă am aterizat la Vorona, Botoşani, unde se desfăşura una dintre ediţiile deja celebrului festival „Serbările Pădurii”. La un moment dat ajung prins spatele scenei. Mai bine spus am fost atras acolo de niscaiva scandal. Un băietan blond de vreo şaisprezece (poate optsprezece ani dar nu mai mult) înjura ca la uşa cortului lângă un microbuz din ăla galben, pentru elevi. Întreaga Istorie a religiilor şi credinţelor religioase de Mircea Eliade concentrată în expresii dure cu sonor în consecinţă. În faţa lui, un tinerel cu gabarit asemănător dar spăşit ca pisicile ce apar pe Facebook după ce au făcut vreo măgărie.

În timp ce blondul executa tot felul de trimiteri la anatomia mamei respectivului (în asociere cu îndemnuri care făceau aluzie la partea retroversă a colului uterin), spăşitul repeta într-una: Citește în continuare Ce presupune să fii artist desăvârşit

Nostalgia vremurilor de demult

Aşa-mi trebuie dacă nu mă uit la televizor. Nu de alta, dar din când în când acest diabolic aparat de mâncat timp şi lustruit creiere mai face şi ceva util. Bunăoară, pe ProCinema se transmite de ceva vreme (şi eu chiar că nu am ştiut, au trebuit alţi să mă tragă de mână) serialul polonez „Czarne Chmury” care, pre vremuri, a rulat sub numele de „Norii negri”. De fapt, unul dintre puţinele seriale pe care, pe vremea Odiosului Împuşcat (a nu se confunda cu alţi Odioşi care nu au fost încă împuşcaţi), le-am urmărit cap-coadă. De ce? Pentru că pe vremea aia se lua „corentul” exact la începutul filmului. Şi se relua furnizarea de energie electrică taman cât să prinzi genericul de final.

Dar „Norii negri” l-am văzut. Şi mi-a plăcut. Cap-coadă. În special coloana sonoră. De excepţie.

Pentru cei interesaţi,” se dă” pe ProCinema la ora 14.00. Sau două după amiaza. N-au mai rămas multe episoade, dar niciodată nu e prea târziu să revezi pe cele rămase. Pentru restul, există alte surse.