Arhive categorie: Îmi dau si eu cu părerea

Ce înţelegem din Pistruiatul?

Am crescut cu poveşti despre ilegalişti – adică acei comunişti care, după ce partidul căruia îi erau devotaţi trup şi suflet a fost declarat ilegal au continuată să lupte contra duşmanului de clasă şi capitalismului sălbatic. Nu prea am avut cum să-i evit. La şcoală manualele gemeau de lecţii care relatau isprăvile ilegaliştilor. Lecturile suplimentare la fel. Cu puţine excepţii, cam tot ceea ce însemna literatură pentru adolescenţi şi preadolescenţi – scrisă de „autori” mioritici şi de împrumut (mai ales sovietici) vorbea numai despre ilegalişti şi comunişti. Cum luptau ei contra burgheziei şi inamicului fascist, contra sângelui albastru al exploatatorilor. Lumea colcăia de ilegalişti.  Bărbaţii erau ilegalişti. Soţiile lor la fel. Şi din această promiţătoare uniune rezultau copii de ilegalişti. Care erau şi ei ilegalişti – să nu-i ignorăm pe Pistruiatul şi Roşcovanul, cărora le-a dat viaţă pe ecran Costel Băloiu. Citește în continuare Ce înţelegem din Pistruiatul?

Domnule Gabriel Oprea, vă aşteptăm la Educaţie

Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată Gabriel Oprea, generalul de patru stele care nu s-ar da în lături de la provocarea unui conflict armat doar să aibă ocazia de a deveni al patrulea mareşal din istoria României. Aşa, să ne lăudăm şi noi cu un careu de mareşali şi să aibă copiii ocazia să-l studieze pe Oprea la Istorie, alături de Andreea Esca şi Mircea Badea, eventual Teo Trandafir.

Infatuat, arogant, plin de ifose, cu un trecut dubios şi o avere şi mai dubioasă, „interesul naţional” nu e genul de individ care să stârnească admiraţie sau compasiune (asta în legătură cu problemele pe care le are dar de care se pare că a şi scăpat). Stârneşte mai degrabă dispreţul omului simplu şi cinstit şi invidie din partea parvenitului care n-a reuşit să se strecoare acolo unde a ajuns generalul de patru stele. „Că n-o fi el mai deştept decât mine…” sau „Uite unde a ajuns ăsta şi eu care-s mai deştept ca el…”

Mai pe scurt, Oprea  a avut întotdeauna concurenţă. Şi nu ştiu de la cine are parte de dispreţ mai zdravăn. De la cei cinstiţi sau de la parveniţii pe care i-a lăsat în urmă. Citește în continuare Domnule Gabriel Oprea, vă aşteptăm la Educaţie

Alina Eremia… Mai mult ţoapă decât divă

Sâmbătă, ca de ziua păcălelilor, am ales să rămân în oraş în condiţiile în care am fost ameninţat cu represalii foarte dure dacă nu ajung la Bucureşti, la Final Frontier – târg de carte. Am riscat, am rezistat şi am rămas pe loc.  Din păcate am avut câteva urgenţe de rezolvat pe plan local aşa că a trebuit să amân vizita la Bucureşti.

Printre altele, chiar de ziua păcălellilor, am ajuns pe la Uvertura Mall Botoşani. Să văd ce mai fac cărţile de la Alexandria. Acolo, gălăgie cât încape. Juniorul mă trage de mânecă. Tati, în seara asta cântă Alina Eremia. Hai să vedem şi noi.

Încă nu era ora de cântat. Doar o repetiţie preventivă, să vadă diva de Buftea cum stă treaba cu instalaţia de sonorizare, să vadă şi ea dacă publicul de la Botoşani este aşa de… Aşa de nu ştiu cum să spun să nu jignesc pe nimeni.

Juniorul foarte emoţionat. Cântă Alina Eremia. Îmi dai voie să-i cer un autograf? Citește în continuare Alina Eremia… Mai mult ţoapă decât divă

Probleme şi… probleme

Nu vă entuziasmaţi  (sau nu vă faceţi griji; după interesul fiecăruia). Nu o să încep să mă plâng de ce s-a întâmplat după alegerile la care toată lumea a promis că participă, că se implică numai să nu iasă unii sau alţii. Singurul rezultat palpapil a fost faptul că unii dintre „prietenii” din mediul virtual m-au asediat cu tâmpeniile intitulate simpatii politice. De toate felurile şi toate culorile; n-au fost unii mai breji ca alţii. Pe Facebook, prin mesaje private, pe e-mail… Oriunde te întorceai pândea răspândacul politic, dornic tare să impună propria minte celor pe care-i considera mai năpăstuiţi la acest capitol.

Personal, îmi este destul de greu să accept cum persoane cu moralitate îndoielnică şi nu prea multă glagorie în cap pot pretinde să schimbe mentalităţi printr-o promovare agresivă a unor personaje mai mult sau mai puţin dubioase dar în care oricum nu poţi avea încredere.

Dar nu despre politică vreau să vorbesc. Nici pe departe.

Personal, mă simt destul de deprimat. Şi nu e doar din cauza rezultatelor alegerilor. Am senzaţia că, indiferent cine reuşea să se strecoare afară din urnă, aş fi încercat tot aceeaşi senzaţie neplăcută de catifelare (habar n-am dacă „neplăcut” şi „catifelare” pot coabita în înţelegere într-o expresie). Aşa, că aşa ne-am obişnuit… Citește în continuare Probleme şi… probleme

Cinci chinuri ale scriitorului care nu-l interesează pe cititor

Articolul de faţă s-ar putea să-i surprindă pe unii dintre autori şi chiar şi pe cititori. Unii s-ar putea să susţină că nu e nimic adevărat în ceea ce spun eu dar cine sunt eu să pretind că aş fi deţinătorul adevărului absolut?

E doar o părere personală, părerea omului care luptă de ambele parte ale baricadei, respectiv scriitor şi cititor.

Prin urmare, ce anume nu-l interesează pe cititor?

1. Pe cititor nu-l interesează cât timp ţi-a luat să scrii cartea

Cum spuneam, s-ar putea să suprindă dar mulţi dintre autori încă mai cred că, dacă susţin că au scris o carte în enşpe ani treaba asta o să aducă succesul la public şi vânzări pe măsură. De multe ori la lansare asta auzi. Că i-a luat nu ştiu cât timp să scrie cartea. Pe voi vă interesează în cât timp scrie cineva o carte? Pe mine nu… Şi n-am auzit pe mulţi să intereseze asta. Ce anume îl interesează pe cititor? Citește în continuare Cinci chinuri ale scriitorului care nu-l interesează pe cititor

Jurat de meserie…

Mă simt epuizat… De mult nu m-am mai simţit aşa de stors de energie. O fi de vină vârsta? Tot ce se poate; anul trecut, pe timpul acesta, eram mult mai odihnit deşi eram tot în săptămâna de după Gaudeamus.

Însă nu cred că e de vină doar vârsta (şi nici schimbarea de prefix). Am avut parte de o călătorie de pomină către Bucureşti (în care l-am avut alături la modul cel mai propriu pe un fost coleg de liceu), marcată de aduceri aminte. Şi ceva lichide bahice, ăsta e adevărul. Obositor…

O zi întreagă de stat la stand în picioare. Foarte obositor dar cât de plăcut… Seara retur. Startul călătoriei s-a dat o oră jumătate mai târziu. Probleme tehnice…

Per total, în vreo şaizeci de ore am prins doar vreo trei de somn. Rezistent la tăvăleală? Sunt tânăr, doamnă. Încă tânăr… Citește în continuare Jurat de meserie…

Precizări necesare pentru editori

Nu ştiu cum se face dar de ceva vreme primesc tot felul de oferte. Să nu înţelegeţi greşit, nu mi se oferă nimic (mai exact nu mi se dă nimic) ci mai degrabă mi se cere. Şi în condiţiile în care îmi desfăşor activitatea în ultima perioadă, chestia asta cu cerutul mi se pare că face parte din categoria numită în popor „săritul calului”.

Concret, măcar de două ori pe săptămână – uneori chiar şi de trei ori sau chiar mai des – se găseşte câte cineva care să-mi propună o colaborare pe axa scriitor-editor. Eu unul, se înţelege, fiind scriitorul. Editori sunt toţi ceilalţi. Care au nevoie de sânge proaspăt în portofoliu (sau nu chiar aşa de proaspăt, în unele cazuri) şi se pare că dotarea mea la capitolul sangvin i-a făcut să devină interesaţi.

Uneori oamenii vin sincer şi spun că n-au ce să-mi ofere deşi vor ca eu să le ofer. Adică te publicăm şi cam atât. Nu te aştepta la nimic pentru că dacă faci asta promitem că nu te vom dezamăgi. Corect, frate! Citește în continuare Precizări necesare pentru editori

Citiţi, vă rog, înainte să vă daţi cu părerea

S-a inflamat spaţiul virtual. Ceva mai mult ca de obicei, pentru că spaţiul virtual este, de felul lui, un spaţiu cât se poate de inflamat, dominat de tendinţa autodepăşirii. Adică azi e mai inflamat decât ieri şi mai puţin inflamat decât mâine.

Azi cauza inflamaţiei e reprezentată de ştirea că Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatură.

Imediat, pe unde se poate, pe unde nu se poate, au sărit inflamaţii. Care să strige sus şi tare că Dylan nu merită aşa un premiu, că el este de fapt un cântăreţ şi că – eventual – Nobelul pentru literatură trebuia dat lui Cărtărescu.

De ce Bob Dylan? De ce Bob Dylan şi nu altul care, vezi bine scrie, nu cântă.

Personal, n-am fost luat prin surprindere. Bob Dylan este unul dintre motivele pentru care m-am apucat să învăţ engleză (alături de regretatul Joe Dolan şi Stephen King). Pentru cineva care muzica e mai mult decât zgomot premierea lui Dylan cu Nobelul nu e în niciun caz revoltătoare, ci firească. Citește în continuare Citiţi, vă rog, înainte să vă daţi cu părerea

Câte clase are, de fapt, cineva care a abandonat şcoala?

Aceasta este întrebarea la care sunt uneori nevoit să răspund fără să-mi fie adresată. Destul de des în urmă cu ceva ani, ceva mai rar în ultima perioadă. Dar se mai întâmplă.

Din când în când, câte un fost elev (şi nu numai, ceea ce spune câte ceva despre notorietatea de care mă bucur 🙂 ) care într-un moment al vieţii sale a luat de bun îndemnul potrivit căruia nu trebuie să laşi şcoala să-şi strice educaţia, vine să mă întrebe ce-i de făcut. Exact ca Lenin.

Asta pentru că, dintr-un motiv sau altul, personajul respectiv are nevoie de ceva mai multe clase decât poate să declare. Şi, dintr-un motiv care cel mai adesea îmi scapă vin pe capul meu (sau se duc pe capul altuia, că nu-s eu singurul tată al răniţilor de pe lumea asta) şi, asemenea celui care e pe cale să se înece, mă confundă cu paiul de care se agaţă. Ştiţi, dom’ profesor, am găsit să mă angajez / trebuie să dau pentru permis / vreau şi eu să văd cum e la facultate dar nu am câte clase trebuie… Nu ştiţi o şcoală unde mi-aş putea completa studiile? Cum trebuie să procedez să am şi eu câte clase are un absolvent de gimnaziu (sau liceu)? Citește în continuare Câte clase are, de fapt, cineva care a abandonat şcoala?

Tot despre Sieranevada. De Cristi Puiu. Mai era ceva de spus…

Uneori, să-ţi spui părerea sincer implică anumite riscuri. De pildă, să fii etichetat drept prost sau incult. Sau ambele, la care să se adauge o consistentă glazură intitulată „răuvoitor”.

Cu cronica privitoare la „filmul” Sieranevada regizat de Cristi Puiu mi-am cam aprins paie în cap. Unii dintre cititori mi-au mulţumit pentru sinceritate, adăugând că i-am scutit de o dezamăgire. Sau o vizionare pe care intenţionau să o efectueze dar despre care şi-au dat seama că nu i-ar fi ajutat cu nimic. Alţii nu au rezistat tentaţiei de a mă trage de urechi. Un nene mi-a spus că, de vreme ce aveam asemenea regizori şi asemenea filme, ce nevoie mai avem de cronicari de film.

Mi s-a atras atenţia că, de vreme ce nu am stat până la sfârşit, nu prea e cazul să-mi dau cu părerea. Şi, desigur, am fost întrebat cine sunt eu de să mă pricep la filme?

Cine sunt eu? Bună întrebare… Aş putea să vorbesc despre mine destul de mult; am pretenţia că mă cunosc cel mai bine. Mai bine decât mă cunosc cei care au pretenţia că mă cunosc. Dar o să spun doar atât.

Sunt omul din sală, ăla care dă bani să vadă filme. Adesea sunt singurul om din sală dar asta nu mă deranjează. Faptul că oamenii nu se mai înghesuie pe scaunele sălilor de cinema nu mă determină să „mă dau cu lumea”. Sunt omul care dă bani pe bilet – nu pot spune că sunt omul care stă la coadă pentru pomenitele bilete deşi nu m-ar deranja să o fac. Sunt cel care, înaintea, în timpul şi după proiectare încearcă o emoţie, fie ea numită aşteptare, dezamăgire sau încântare. Citește în continuare Tot despre Sieranevada. De Cristi Puiu. Mai era ceva de spus…