Arhive categorie: intamplari adevarate

De ce sunt aşa de tolomaci experţii Ministerului Educaţiei

Am auzit în copilărie o chestie de genul că, dacă vrei să-ţi fie bine la serviciu, trebuie să nu fii mai deştept decât şeful. Nu am priceput mare lucru atunci – încă nu luasem contact cu realităţile pe care doar România le poate pune la dispoziţia celor interesaţi – dar am reţinut expresia ca pe ceva ce se voia amuzant şi nu sfat.

Cu timpul mi-am dat seama că în România profundă şi nedreaptă treaba asta cu să nu fii mai deştept decât şeful e lege nescrisă. Genul de cutumă de care trebuie să ţii cont dacă nu vrei să ai parte de tracasări la serviciu. Sau chiar mai rău.

Şi am mai constatat că e destul de greu să respecţi această recomandare în condiţiile în care tot felul de prostovani ajung şefi.  De fapt se pare că prostia este condiţia absolut necesară pentru a prinde o funcţie de conducere. Citește în continuare De ce sunt aşa de tolomaci experţii Ministerului Educaţiei

Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

„De fiecare dată când mă gândesc la anii fericitei mele copilării, parcă îmi vine să plâng. Mai bine zis aproape de fiecare dată deoarece când mă gândesc la fostul meu profesor de muzică nici eu nu mai ştiu ce-mi vine…

Domnul – să-i spun aşa, deşi nu merită – Tupeistul dom’ G… era un individ pentru care orele de muzică nu erau prilejul de a-i învăţa pe copii să-şi utilizeze coardele vocale într-un mod constructiv, ci un bun prilej pentru a-şi rezolva problemele personale, iar acestea nu erau puţine… Noi, bieţi copii, ce ştiam? Ne bucuram când Tupeistul lipsea de la ore deoarece ne puteam dedica unor activităţi cu mult mai plăcute decât vocalizele (despre care auzisem de la fosta profesoară de muzică, nicidecum de la Tupeistul). Şi astfel, totul se petrecea într-o armonie şi într-o complicitate greu de imaginat la case mai mari. Profesorul lipsea, noi lipseam şi ora de muzică putea fi altceva decât oră de muzică. Fotbal sau leapşa pentru noi, afaceri personale pentru domnul – scuzaţi, tovarăşul –  profesor.

Singura dată cînd ne întâlneam în clasă cu Tupeistul era ultima zi din trimestru (pe atunci erau la modă trimestrele), când ne încheia mediile.  Nu era ceva neobişnuit, la urma-urmei, încheiatul mediilor, aşa ceva se petrecea pentru fiecare obiect în parte, nu numai la muzică. Neobişnuit era faptul că Tupeistul avea pretenţia că este un corect evaluator (chiar dacă nu ne evalua niciodată) astfel că în momentul în care o colegă i s-a plîns că media de la muzică este mult prea mică pentru pretenţiile ei, Tupeistul s-a făcut foc şi pară: Citește în continuare Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

Moment jenant cu directori şi educatoare

În articolul precedent  – cei interesaţi pot să dea clic aici – am pomenit la un moment dat că aşa numitul schimb de experienţă cu italienii a debutat cu un episod cât se poate de jenant. De parcă restul a continuat într-o notă care să alunge jena pe alte meleaguri…

Dar să revin la acel episod cu adevărat jenant care merită câteva rânduri. Asta pentru a ne face o idee cât se poate de clară despre fauna care bântuie prin sistemul de învăţământ. Şi nu mă refer la pălmaşii de rând ci la acele persoane care pretind – şi adesea primesc – posturi de conducere. Meteahnă românească… În România nu trăiesc maimuţe. Dacă ar trăi poate am prinde şi noi o picătură din înţelepciunea indiană. Care spune, printre altele, ceva de genul „Maimuţa, cu cât se urcă mai sus în copac, cu atât i se vede mai bine fundul”.

Întâlnirea cu educatoarele venite din Italia era programată la un hotel din Botoşani. Nu dăm nume, publicitatea face bine numai celor care sunt pomeniţi, nu şi celor care pomenesc pe gratis.

Am fost chemaţi directori din tot judeţul. Şi responsabilul de la comisia educatoarelor.

Numai că… Citește în continuare Moment jenant cu directori şi educatoare

Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când eram director de şcoală şi credeam – încă! – da, credeam că învăţământul românesc mai are vreun viitor am avut parte şi de o experienţă destul de interesantă, relevantă pentru cei care se mai întreabă de ce la noi învăţământul merge atât de prost iar alte ţări  înregistrează progrese la acest sensibil capitol.

Un soi de schimb de experienţă cu nişte educatoare venite taman din Italia. Spun soi de schimb de experienţă pentru că aşa a fost numit, cu pompa de rigoare, de către partea română. Personal consider că schimbul de experienţă presupune să le arătăm şi noi câte ceva italienilor, ceva care să-i dea pe spate şi să-i facă să-şi dorească să ajungă acasă cât mai repede. Unde să înceapă a povesti cui se nimereşte şi cui poate să decidă vreo schimbare în învăţământul din Peninsulă ce chestii interesante au învăţat ei în România. Şi ce minunat ar fi să le aplice la mama lor acasă. Adică la italieni.

Evident, schimbul de experienţă a fost cât se poate de unilateral. Dar poate că a fost mai bine că s-a petrecut aşa. Am scăpat şi noi, partea română, dacă nu cu obrazul curat, cum se speră, măcar fără pomenitul obraz foarte terfelit. Dacă nu le prezinţi nimic concret la italieni n-au cum să-şi dea seama pe ce lume trăim. Şi ne oferă posibilitatea de a ne lăuda în continuare cu ce învăţământ de calitate avem noi, ce mişto e să fii elev şi profesor în ţara numită România. Despre care numai noi spunem că are formă de inimă, restul locuitorilor de pe planeta asta, care au auzit de România, susţin că e vorba de ceva care seamănă cu un peşte. Citește în continuare Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană

Cam cine face manualele în ţara asta

Cu ani şi ani în urmă m-am trezit la o sesiune de prezentare de manuale. Spun că m-am trezit la o prezentare deoarece era vorba despre manuale de la clasele primare şi cine ştie cu ce mă ocup îşi dă seama că nu aveam niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte alegerea manualului de Educaţie Civică la clasa a IV-a.

Prin urmare am ajuns la acea întrunire mai degrabă împins de nevoie decât de voie. Nu intru în detalii, probleme absolut personale.

A durat ceva timp, nu zic nu. Plictiseală mare, tot mai greu de suportat. Acelaşi discurs plictisitor. Reprezentantul editurii sau însuşi autorul se înfiinţa la un pupitru şi graţie unei instalaţii de sonorizare ce cam lăsa de dorit ne spunea că manualul pe care încearcă să-l vândă sau l-a comis – după situaţie, coane Fănică – e cel mai grozav de pe faţa Pământului şi trebuie neapărat ales de către învăţătorii prezenţi pentru că le va fi cumplit de util.Practic, fără manualul lor de Civică sistemul de învăţământ era în pericol să dea faliment. Citește în continuare Cam cine face manualele în ţara asta

Uneori politeţea şi bunul simţ trebuie să vină şi de la cei mai în vârstă

E ştiut – şi încă aplicat – că e civilizat şi politicos să-i respecţi pe cei mai în vârstă. Adică să-i saluţi înainte să o facă ei, să le cedezi locul în autobuz sau tramvai, să-i laşi să se bage în faţă când plătesc dări la caserie, să le dai o mână de ajutor la cărat sacoşele sau la trecut strada.

Da, tinerii trebuie să-i respecte pe cei în vârstă, e ştiut de când lumea. Viitorul trebuie să ofere tribut trecutului şi să se gândească (să spere) că v-a prinde şi el iarna vieţii când un pic de ajutor sau de respect vor fi bine venite.

Cu ceva timp în urmă am aterizat într-o frizerie. Şi cum am ajuns prea repede am fost nevoit să mă aşez pe bancă şi să aştept până se va elibera vreun loc la foarfece. Nu-i bai, aştept. Mai ales că aveam la mine şi o carte… Citește în continuare Uneori politeţea şi bunul simţ trebuie să vină şi de la cei mai în vârstă

Ce se ascunde în spatele berii nepasteurizate

Nu mai ştiu exact cine a început moda asta dar se pare că a prins. Tot mai multe fabrici de bere încep să lanseze pe piaţă sortimente de bere nepasteurizată. Şi nu numai că au lansat dar şi insistă să se laude cu ele. Şi le fac şi publicitate, una de-a dreptul subversivă. O marcă de bere – nu spun numele din motive lesne de priceput – face apel la metodele postdecembriste de promovare a produselor doar că acţionează ceva mai nuanţat.

După Revoluţie produsele cărora li se făcea reclamă erau scoase de sub tejghea. Pentru că în perioada precedentă ce era bun şi merita cumpărat nu stătea pe raft ci sub tejghea. Acum, când se face reclamă la bere nepasteurizată o parte din metehnele comuniste ies la iveală. Berea nepasteurizată nu mai este scoasă de sub tejghea, acel locuşor minunat care dădea garanţie şi umplea de parale pe gestionarii întreprinzători. Nu, acum, când se vorbeşte despre bere nepasteurizată ţi se cere să taci. Cum spui „nepas…” devii sigur că nu mai ajungi la finalul cuvântului, toţi cei din jur depunând eforturi serioase pentru a te face atent că nu trebuie să spui aşa ceva. Reclama nu sugerează nici pe departe ce anume li se întâmplă celor care trăncănesc despre berea nepasteurizată, ce ce crimă se fac vinovaţi când spun asta dar esenţa este că nu trebuie să se vorbească. Şi având în vedere cu ce anume s-a înlocuit berea pasteurizată tind să le dau dreptate celor care doresc să nu se pomenească despre berea nepasteurizată. Citește în continuare Ce se ascunde în spatele berii nepasteurizate

Oameni buni, fiţi părinţii nu torţionarii copiilor

Nu pot spune că am avut revelaţia în concediul ce tocmai s-a încheiat. Am observat asta cu mult timp în urmă. Chiar din copilărie am observat că românul se pricepe să educe mai ceva decât se pricepe la fotbal. Cum te vede cu un copil, cum simte nevoia să-ţi dea sfaturi despre cum să-l faci om. Aşa e românul, priceput şi plin de ifose de te întrebi de ce ţara asta merge cum merge în condiţiile în care salvatorii de patrie se calcă pe picioare la orice colţ de stradă. N-ai loc de ei nici în tramvai, nici în magazin, nici pe plajă.

Mai ales pe plajă… Treaba care urmează relatată acolo s-a întâmplat. Un nene s-a gândit să-mi explice el ce înseamnă educaţia de calitate. Aşa, că eram cu odrasla şi s-a simţit dator să spună ceva când aflat că pe juniorul meu nu-l interesează notele de zece.

Cum adică nu contează notele de zece? Păi eu iată ce am făcut când a venit fata mea cu o notă de nouă la română. Am lăsat-o să doarmă noaptea respectivă şi a doua zi de dimineaţă am făcut şedinţă de familie.  Citește în continuare Oameni buni, fiţi părinţii nu torţionarii copiilor

Editura Tritonic cum public

„editura tritonic cum public” – aceasta este expresia care, zilele acestea, mi-a adus un vizitator. Habar nu am cine este dar îi mulţumesc că a trecut pe aici. Omul a vrut să ştie cum anume poate să publice la Editura Tritonic şi şi-a încercat norocul pe google cu expresia de mai sus. Iar motorul de căutare l-a direcţionat pe interesat către blogul subsemnatului, individ care a acumulat, pe lângă multe altele, o experienţă cât se poate de relevantă în ceea ce priveşte publicatul la Tritonic. Experienţă pe care nu ţin neapărat s-o păstrez pentru mine. Chiar nu ţin deloc. Pentru că am plătit pentru asta. Mai exact, nu am fost plătit ceea ce, din anumite puncte de vedere, este şi acesta un soi de plată.

Şi am simţit nevoia să fac ceva precizări pentru amatorul de publicat la Tritonic. Prieten drag – îngăduie-mi să te numesc astfel – dacă vrei să publici la Tritonic trebuie să ţii cont de câteva amănunte care, dacă nu îţi vor face viaţa mai uşoară, cel puţin îţi vor arăta faţa adevărată a unui sistem cu care eşti dornic să te confrunţi, să te publice, să te pună în valoare. Citește în continuare Editura Tritonic cum public

Ce nu mi-a plăcut la Quasar…

Am tot spus că o să spun. O să spun câte ceva despre Quasar Iaşi. Am fost şi eu pe acolo şi pot spune cu mâna pe inimă că nu regret deloc. Chiar deloc…

Am avut parte de o zi destul de bună – din păcate nu am reuşit să ajung la Iaşi decât sâmbătă dimineaţa şi în ciuda insistenţelor de a rămâne peste noapte am părăsit fosta capitală a Moldovei seara. Sincer, George Sagy Sauciuc, dacă mai insistai puţin aş fi cedat. Dar ai ştiut unde să te opreşti.

Activităţi plăcute, nimic de spus. Discuţii interesante şi savuroase pe alocuri. Dacă erau mai multe persoane în sală sunt sigur că n-ar mai fi fost la fel. Dar, fiind cam puţini prezenţi mi-am permis să mă mai bag în discursul oamenilor. Şi nu mi-a reproşat nimeni nimic, ba chiar a fost instructiv. Citește în continuare Ce nu mi-a plăcut la Quasar…