Arhive categorie: invatamant

De ce sunt aşa de tolomaci experţii Ministerului Educaţiei

Am auzit în copilărie o chestie de genul că, dacă vrei să-ţi fie bine la serviciu, trebuie să nu fii mai deştept decât şeful. Nu am priceput mare lucru atunci – încă nu luasem contact cu realităţile pe care doar România le poate pune la dispoziţia celor interesaţi – dar am reţinut expresia ca pe ceva ce se voia amuzant şi nu sfat.

Cu timpul mi-am dat seama că în România profundă şi nedreaptă treaba asta cu să nu fii mai deştept decât şeful e lege nescrisă. Genul de cutumă de care trebuie să ţii cont dacă nu vrei să ai parte de tracasări la serviciu. Sau chiar mai rău.

Şi am mai constatat că e destul de greu să respecţi această recomandare în condiţiile în care tot felul de prostovani ajung şefi.  De fapt se pare că prostia este condiţia absolut necesară pentru a prinde o funcţie de conducere. Citește în continuare De ce sunt aşa de tolomaci experţii Ministerului Educaţiei

Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

„De fiecare dată când mă gândesc la anii fericitei mele copilării, parcă îmi vine să plâng. Mai bine zis aproape de fiecare dată deoarece când mă gândesc la fostul meu profesor de muzică nici eu nu mai ştiu ce-mi vine…

Domnul – să-i spun aşa, deşi nu merită – Tupeistul dom’ G… era un individ pentru care orele de muzică nu erau prilejul de a-i învăţa pe copii să-şi utilizeze coardele vocale într-un mod constructiv, ci un bun prilej pentru a-şi rezolva problemele personale, iar acestea nu erau puţine… Noi, bieţi copii, ce ştiam? Ne bucuram când Tupeistul lipsea de la ore deoarece ne puteam dedica unor activităţi cu mult mai plăcute decât vocalizele (despre care auzisem de la fosta profesoară de muzică, nicidecum de la Tupeistul). Şi astfel, totul se petrecea într-o armonie şi într-o complicitate greu de imaginat la case mai mari. Profesorul lipsea, noi lipseam şi ora de muzică putea fi altceva decât oră de muzică. Fotbal sau leapşa pentru noi, afaceri personale pentru domnul – scuzaţi, tovarăşul –  profesor.

Singura dată cînd ne întâlneam în clasă cu Tupeistul era ultima zi din trimestru (pe atunci erau la modă trimestrele), când ne încheia mediile.  Nu era ceva neobişnuit, la urma-urmei, încheiatul mediilor, aşa ceva se petrecea pentru fiecare obiect în parte, nu numai la muzică. Neobişnuit era faptul că Tupeistul avea pretenţia că este un corect evaluator (chiar dacă nu ne evalua niciodată) astfel că în momentul în care o colegă i s-a plîns că media de la muzică este mult prea mică pentru pretenţiile ei, Tupeistul s-a făcut foc şi pară: Citește în continuare Când tupeul e tot ceea ce poate oferi un profesor

Moment jenant cu directori şi educatoare

În articolul precedent  – cei interesaţi pot să dea clic aici – am pomenit la un moment dat că aşa numitul schimb de experienţă cu italienii a debutat cu un episod cât se poate de jenant. De parcă restul a continuat într-o notă care să alunge jena pe alte meleaguri…

Dar să revin la acel episod cu adevărat jenant care merită câteva rânduri. Asta pentru a ne face o idee cât se poate de clară despre fauna care bântuie prin sistemul de învăţământ. Şi nu mă refer la pălmaşii de rând ci la acele persoane care pretind – şi adesea primesc – posturi de conducere. Meteahnă românească… În România nu trăiesc maimuţe. Dacă ar trăi poate am prinde şi noi o picătură din înţelepciunea indiană. Care spune, printre altele, ceva de genul „Maimuţa, cu cât se urcă mai sus în copac, cu atât i se vede mai bine fundul”.

Întâlnirea cu educatoarele venite din Italia era programată la un hotel din Botoşani. Nu dăm nume, publicitatea face bine numai celor care sunt pomeniţi, nu şi celor care pomenesc pe gratis.

Am fost chemaţi directori din tot judeţul. Şi responsabilul de la comisia educatoarelor.

Numai că… Citește în continuare Moment jenant cu directori şi educatoare

Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când eram director de şcoală şi credeam – încă! – da, credeam că învăţământul românesc mai are vreun viitor am avut parte şi de o experienţă destul de interesantă, relevantă pentru cei care se mai întreabă de ce la noi învăţământul merge atât de prost iar alte ţări  înregistrează progrese la acest sensibil capitol.

Un soi de schimb de experienţă cu nişte educatoare venite taman din Italia. Spun soi de schimb de experienţă pentru că aşa a fost numit, cu pompa de rigoare, de către partea română. Personal consider că schimbul de experienţă presupune să le arătăm şi noi câte ceva italienilor, ceva care să-i dea pe spate şi să-i facă să-şi dorească să ajungă acasă cât mai repede. Unde să înceapă a povesti cui se nimereşte şi cui poate să decidă vreo schimbare în învăţământul din Peninsulă ce chestii interesante au învăţat ei în România. Şi ce minunat ar fi să le aplice la mama lor acasă. Adică la italieni.

Evident, schimbul de experienţă a fost cât se poate de unilateral. Dar poate că a fost mai bine că s-a petrecut aşa. Am scăpat şi noi, partea română, dacă nu cu obrazul curat, cum se speră, măcar fără pomenitul obraz foarte terfelit. Dacă nu le prezinţi nimic concret la italieni n-au cum să-şi dea seama pe ce lume trăim. Şi ne oferă posibilitatea de a ne lăuda în continuare cu ce învăţământ de calitate avem noi, ce mişto e să fii elev şi profesor în ţara numită România. Despre care numai noi spunem că are formă de inimă, restul locuitorilor de pe planeta asta, care au auzit de România, susţin că e vorba de ceva care seamănă cu un peşte. Citește în continuare Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană

N-ar fi mai bine să eliminaţi complet bac-ul, domnule Pop?

Sincer să fiu, nu ştiu dacă întrebarea din titlu este adresată persoanei potrivite. Asta pentru că e ştiut prea bine cam cine se află în spatele păpuşilor care se pretind miniştri, secretari de stat şi se mai poate. Eternul Liviu. Liviu Dragnea. POp, Vasilescu, Toader sunt nişte marionete care acţionează aşa cum li se ordonă. N-au coloană vertebrală şi nici discernământ. Fac doar ce li se ordonă.

Totuşi, având în vedere că în ultima perioadă tartorul cel mare este prins cu treburi mult mai urgente şi mai presante – dacă nu se mişcă repede are toate şansele să fie târât în justiţie – s-a oferit ocazia unora dintre marionete să gândească de capul lor. Şi unii dintre miniştri s-au gândit să profite de ocazie şi s-au pus pe gândit.

Dintre toate tâmpeniile emanate de către cei care s-au văzut la butoane şi, simţind că funiile care transmit ordine preţioase nu mai sunt ţinute în mână de păpuşar, au decis că e cazul să acţioneze aşa cum se pricep, propunerea lui Liviu Pop mi se pare cea mai aberantă. Ce anume a ticluit Marele Gânditor? Citește în continuare N-ar fi mai bine să eliminaţi complet bac-ul, domnule Pop?

Aberaţii cu minivacanţă şi trecerea la ora de iarnă

S-a terminat şi cu vacanţa elevilor din clasele primare. Aşa că astăzi dimineaţă străzile erau pline de mame iritate (sau, după caz, tătici sau bunici oarecum iritaţi) care trăgeau după sine copilaşi oarecum adormiţi. După o săptămână de vacanţă – la care organismul s-a adaptat de minune – copiilor le este destul de greu să revină la şcoală (cui nu-i este greu să revină la şcoală zilele acestea. Sau chiar silă, având în vedere cine şi spre ce conduce sistemul).

Marea majoritate a învăţătorilor şi profesorilor de la clasele primare nu prea agreează minivacanţa ce tocmai s-a încheiat. Asta pentru că elevilor le vine destul de dificil să se (re)adapteze la cerinţele programului şcolar. Şi au nevoie de o perioadă de adaptare. O perioadă care nu prea e băgată în seamă de realizatorii de programe şcolare şi ce mai produce ministerul. Şi care cam dă bătăi de cap învăţătorilor în condiţiile în care este materie de parcurs dar nu prea este cu cine. Citește în continuare Aberaţii cu minivacanţă şi trecerea la ora de iarnă

Cam cine face manualele în ţara asta

Cu ani şi ani în urmă m-am trezit la o sesiune de prezentare de manuale. Spun că m-am trezit la o prezentare deoarece era vorba despre manuale de la clasele primare şi cine ştie cu ce mă ocup îşi dă seama că nu aveam niciun cuvânt de spus în ceea ce priveşte alegerea manualului de Educaţie Civică la clasa a IV-a.

Prin urmare am ajuns la acea întrunire mai degrabă împins de nevoie decât de voie. Nu intru în detalii, probleme absolut personale.

A durat ceva timp, nu zic nu. Plictiseală mare, tot mai greu de suportat. Acelaşi discurs plictisitor. Reprezentantul editurii sau însuşi autorul se înfiinţa la un pupitru şi graţie unei instalaţii de sonorizare ce cam lăsa de dorit ne spunea că manualul pe care încearcă să-l vândă sau l-a comis – după situaţie, coane Fănică – e cel mai grozav de pe faţa Pământului şi trebuie neapărat ales de către învăţătorii prezenţi pentru că le va fi cumplit de util.Practic, fără manualul lor de Civică sistemul de învăţământ era în pericol să dea faliment. Citește în continuare Cam cine face manualele în ţara asta

Profesorii şi ilegaliştii

Am mai vorbit despre ilegalişti şi îndoctrinare, despre perioada în care se baga în capul copiilor, încă de la grădiniţă, ideea că regimul comunist este perfecţiunea întruchipată. Alţi copii, de pe alte meridiane, citeau (sau le erau citite) poveşti cu zâne şi vrăjitoare, pitici şi supereroi. Nouă ni se citeau – şi mai apoi eram puşi să citim – poveşti cu ilegalişti. Iar uneori ilegalismul începea din faşă. Copii care mai aveau încă de aşteptat până să-şi scrie vârsta cu două cifre duceau de nas nemţi în toată firea. Comuniştii sabotau trenurile armatei germane dar recunoaşterea era făcută de mucoşi.

Mi-a rămas pe creier poezioara aia cretină cu care un comunist adevărat le dădea de ştire ilegaliştilor că se apropie unealta duşmanului de clasă: Citește în continuare Profesorii şi ilegaliştii

În şcoală sunt probleme mai grave decât lipsa auxiliarelor

După cum se ştie, guvernanţii au rezolvat toate problemele învăţământului. Sunt sarcastic, desigur…  Când au mai reuşit guvernanţii să rezolve, măcar în parte, problemele unui sistem despre care susţin că e vital. Şi cam atât. Cuvintele, indiferent cât de frumoase sunt, n-au cum să cosmetizeze o realitate din ce în ce mai jalnică.

An de an şcolile se degradează. Anul acesta s-a stârnit un scandal monstru pe marginea deciziei lui Genunche de a interzice auxiliarele. S-au scandalizat profesori, părinţi, ziarişti. Despre politicienii din opoziţie nu mai vorbesc. Ei oricum se scandalizează când vine vorba de ceva comis de cei de la guvernare şi nu doresc nimic altceva decât să ajungă ei la butoane şi să comită greşeli şi mai şi decât cele pe care le înfierează.

Interzicerea auxiliarelor a provocat o revoltă care nu i-a provocat lui Liviu Pop niciun stres. Omul se afişează  continuare pe unde este chemat. Şi dacă nu e chemat face el ceva şi tot apare pe undeva. Şi scoate nişte dume că rămâi stană de piatră.

La început am crezut că e vorba de mâna celor de la TNR sau Academia Caţavencu, că ei mai făceau de-astea în trecut. Adică mai „cosmetizau” declaraţiile unor parveniţi ajunşi pe la ministere.  Însă Pop a dovedit că realitatea bate imaginaţia oricărui redactor pus pe glume. Ministrul Pop e un adevărat spectacol de stand up comedy, este esenţa filmelor cu proşti., e mai tare decât Stan şi Bran la un loc. Ce Dem Rădulescu, ce Puiu Călinescu? Ministrul Pop e cel mai tare…

E aşa de tare că toată lumea ignoră probleme mult mai grave decât auxiliarele ce au fost interzise la grămadă, doar pentru că i s-a năzărit lui Pop într-o pauză dintre două spectacole cu casa închisă (da, recunosc, de multă vreme nu m-am mai uitat la televizor, la ce spun politicienii dar când vorbeşte Pop e păcat să-l ignori).

De pildă multe şcoli funcţionează în localuri ce au nevoie de reabilitare temeinică. Acest lucru nu se întâmplă în condiţiile în care adesea tavanul cade pe elevi. Şi să ne rugăm – că altă soluţie nu avem – ca un cutremur serios să nu se producă atunci când e program în acele şcoli. Despre apă curentă şi toalete decente nu mai ai curajul să pomeneşti când ştii că există şcoli ce stau să cadă pe elevi.

Materiale didactice?! Sunt şcoli în care nu s-a achiziţionat o hartă sau un glob geografic de ani de zile. Sunt laboratoare de chimie în care nu se poate face un experiment din lipsa reactivilor. La fel şi la fizică. Asta dacă nu s-a implicat profesorul, că de la Minister de unde fonduri. Sunt şcoli în care e penurie de cretă. Sunt şcoli în care nu există calculatoare, în care mobilierul şcolar trebuia casat de multă vreme.

Sunt multe probleme, chiar mult mai grave decât lipsa auxiliarelor. Chiar mai grav că elevii de clasa a V-a nu au primit manualele la început de an şi le vor primi probabil pe la sfârşitul clasei a VI-a.

Sunt multe probleme ce nu vor avea parte de vreo rezolvare nici în viitorul apropiat şi nici în cel mai îndepărtat. Dar avem un ministru care ne destinde frunţile. Măcar atât e în stare şi el.

La Mulţi Ani de Ziua Educaţiei!

5 octombrie, Ziua Educaţiei!

Prilej potrivit pentru a spune „La Mulţi Ani” şi cuvenitele urări de mai bine. Aşa se face când este ziua cuiva, aşa e omeneşte, politicos…

Numai că, având în vedere că e vorba de Ziua Educaţiei şi de nu a unei persoane oarecare cred că e locul şi timpul potrivit pentru niscaiva observaţii.

În primul rând cred că e cazul să întrebăm dacă mai avem Educaţie. Mai avem Educaţie, oameni buni? Mai putem vorbi despre Educaţie în condiţiile unui sistem bulversat de tot felul de profitori şi incapabili? Mai reprezintă ceva Educaţia în ziua de azi?

Din păcate, răspunsurile subsemnatului la întrebările de mai sus  – şi multe altele – suferă de un strat gros de pesimism pe care sămânţa optimismului, existentă odată într-un tânăr care a ales catedra în locul unor ocupaţii mai profitabile, nu mai are curajul să încolţească. Citește în continuare La Mulţi Ani de Ziua Educaţiei!