Arhive categorie: La foc automat

Ce se ascunde în spatele berii nepasteurizate

Nu mai ştiu exact cine a început moda asta dar se pare că a prins. Tot mai multe fabrici de bere încep să lanseze pe piaţă sortimente de bere nepasteurizată. Şi nu numai că au lansat dar şi insistă să se laude cu ele. Şi le fac şi publicitate, una de-a dreptul subversivă. O marcă de bere – nu spun numele din motive lesne de priceput – face apel la metodele postdecembriste de promovare a produselor doar că acţionează ceva mai nuanţat.

După Revoluţie produsele cărora li se făcea reclamă erau scoase de sub tejghea. Pentru că în perioada precedentă ce era bun şi merita cumpărat nu stătea pe raft ci sub tejghea. Acum, când se face reclamă la bere nepasteurizată o parte din metehnele comuniste ies la iveală. Berea nepasteurizată nu mai este scoasă de sub tejghea, acel locuşor minunat care dădea garanţie şi umplea de parale pe gestionarii întreprinzători. Nu, acum, când se vorbeşte despre bere nepasteurizată ţi se cere să taci. Cum spui „nepas…” devii sigur că nu mai ajungi la finalul cuvântului, toţi cei din jur depunând eforturi serioase pentru a te face atent că nu trebuie să spui aşa ceva. Reclama nu sugerează nici pe departe ce anume li se întâmplă celor care trăncănesc despre berea nepasteurizată, ce ce crimă se fac vinovaţi când spun asta dar esenţa este că nu trebuie să se vorbească. Şi având în vedere cu ce anume s-a înlocuit berea pasteurizată tind să le dau dreptate celor care doresc să nu se pomenească despre berea nepasteurizată. Citește în continuare Ce se ascunde în spatele berii nepasteurizate

Probleme şi… probleme

Nu vă entuziasmaţi  (sau nu vă faceţi griji; după interesul fiecăruia). Nu o să încep să mă plâng de ce s-a întâmplat după alegerile la care toată lumea a promis că participă, că se implică numai să nu iasă unii sau alţii. Singurul rezultat palpapil a fost faptul că unii dintre „prietenii” din mediul virtual m-au asediat cu tâmpeniile intitulate simpatii politice. De toate felurile şi toate culorile; n-au fost unii mai breji ca alţii. Pe Facebook, prin mesaje private, pe e-mail… Oriunde te întorceai pândea răspândacul politic, dornic tare să impună propria minte celor pe care-i considera mai năpăstuiţi la acest capitol.

Personal, îmi este destul de greu să accept cum persoane cu moralitate îndoielnică şi nu prea multă glagorie în cap pot pretinde să schimbe mentalităţi printr-o promovare agresivă a unor personaje mai mult sau mai puţin dubioase dar în care oricum nu poţi avea încredere.

Dar nu despre politică vreau să vorbesc. Nici pe departe.

Personal, mă simt destul de deprimat. Şi nu e doar din cauza rezultatelor alegerilor. Am senzaţia că, indiferent cine reuşea să se strecoare afară din urnă, aş fi încercat tot aceeaşi senzaţie neplăcută de catifelare (habar n-am dacă „neplăcut” şi „catifelare” pot coabita în înţelegere într-o expresie). Aşa, că aşa ne-am obişnuit… Citește în continuare Probleme şi… probleme

Cinci chinuri ale scriitorului care nu-l interesează pe cititor

Articolul de faţă s-ar putea să-i surprindă pe unii dintre autori şi chiar şi pe cititori. Unii s-ar putea să susţină că nu e nimic adevărat în ceea ce spun eu dar cine sunt eu să pretind că aş fi deţinătorul adevărului absolut?

E doar o părere personală, părerea omului care luptă de ambele parte ale baricadei, respectiv scriitor şi cititor.

Prin urmare, ce anume nu-l interesează pe cititor?

1. Pe cititor nu-l interesează cât timp ţi-a luat să scrii cartea

Cum spuneam, s-ar putea să suprindă dar mulţi dintre autori încă mai cred că, dacă susţin că au scris o carte în enşpe ani treaba asta o să aducă succesul la public şi vânzări pe măsură. De multe ori la lansare asta auzi. Că i-a luat nu ştiu cât timp să scrie cartea. Pe voi vă interesează în cât timp scrie cineva o carte? Pe mine nu… Şi n-am auzit pe mulţi să intereseze asta. Ce anume îl interesează pe cititor? Citește în continuare Cinci chinuri ale scriitorului care nu-l interesează pe cititor

Mobilierul şcolar – o crimă împotriva elevilor (I). Măsuţele elevilor

Am spus-o de mai multe ori dar parcă am vorbit la pereţi. La pereţi din ăia groşi, de piatră masivă. Şi nu sunt singurul care a observat problema. Unul dintre colegii mei, regretatul profesor Creţu, nu pierdea niciuna dintre ocaziile oferite de şedinţele cu directorii. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, în timpul şedinţei, ridica problema mobilierului şcolar. Care – de se să nu recunoaştem? – nu prezintă niciun fel de calităţi. Nu e comod în utilizare, nu e sănătos, nu e trainic. Având în vedere aceste „calităţi” ar fi de aşteptat ca mobilierul şcolar să fie ieftin, conceput după principiul „Cât dai exact atâta face” luat pe invers. Adică „Face exact cât a costat”. Dar nu, mobilierul şcolar actual nu numai că nu e ieftin, nu numai că e total inadecvat condiţiilor de lucru şi necesarului elevului, dar e şi periculos. Citește în continuare Mobilierul şcolar – o crimă împotriva elevilor (I). Măsuţele elevilor

Citiţi, vă rog, înainte să vă daţi cu părerea

S-a inflamat spaţiul virtual. Ceva mai mult ca de obicei, pentru că spaţiul virtual este, de felul lui, un spaţiu cât se poate de inflamat, dominat de tendinţa autodepăşirii. Adică azi e mai inflamat decât ieri şi mai puţin inflamat decât mâine.

Azi cauza inflamaţiei e reprezentată de ştirea că Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatură.

Imediat, pe unde se poate, pe unde nu se poate, au sărit inflamaţii. Care să strige sus şi tare că Dylan nu merită aşa un premiu, că el este de fapt un cântăreţ şi că – eventual – Nobelul pentru literatură trebuia dat lui Cărtărescu.

De ce Bob Dylan? De ce Bob Dylan şi nu altul care, vezi bine scrie, nu cântă.

Personal, n-am fost luat prin surprindere. Bob Dylan este unul dintre motivele pentru care m-am apucat să învăţ engleză (alături de regretatul Joe Dolan şi Stephen King). Pentru cineva care muzica e mai mult decât zgomot premierea lui Dylan cu Nobelul nu e în niciun caz revoltătoare, ci firească. Citește în continuare Citiţi, vă rog, înainte să vă daţi cu părerea

Câte clase are, de fapt, cineva care a abandonat şcoala?

Aceasta este întrebarea la care sunt uneori nevoit să răspund fără să-mi fie adresată. Destul de des în urmă cu ceva ani, ceva mai rar în ultima perioadă. Dar se mai întâmplă.

Din când în când, câte un fost elev (şi nu numai, ceea ce spune câte ceva despre notorietatea de care mă bucur 🙂 ) care într-un moment al vieţii sale a luat de bun îndemnul potrivit căruia nu trebuie să laşi şcoala să-şi strice educaţia, vine să mă întrebe ce-i de făcut. Exact ca Lenin.

Asta pentru că, dintr-un motiv sau altul, personajul respectiv are nevoie de ceva mai multe clase decât poate să declare. Şi, dintr-un motiv care cel mai adesea îmi scapă vin pe capul meu (sau se duc pe capul altuia, că nu-s eu singurul tată al răniţilor de pe lumea asta) şi, asemenea celui care e pe cale să se înece, mă confundă cu paiul de care se agaţă. Ştiţi, dom’ profesor, am găsit să mă angajez / trebuie să dau pentru permis / vreau şi eu să văd cum e la facultate dar nu am câte clase trebuie… Nu ştiţi o şcoală unde mi-aş putea completa studiile? Cum trebuie să procedez să am şi eu câte clase are un absolvent de gimnaziu (sau liceu)? Citește în continuare Câte clase are, de fapt, cineva care a abandonat şcoala?

Sieranevada, un film care te sărăceşte pe toate planurile

Sunt un cinefil pasionat. De când mă ştiu. Aşa că, atunci când am auzit că în Botoşani are loc premiera filmului „Sieranevada” în regia lui Cristi Puiu, n-am mai stat pe gânduri. Cum să ratez eu un aşa eveniment la care îşi anunţaseră prezenţa regizorul şi fratele acestuia.

În seara cu pricina – respectiv 9 septembrie – am spus prezent la Cinematograful „Unirea” unde deja fusese desfăşurat covorul roşu.

În buna tradiţie românească ora 19, la care trebuia să înceapă vizionarea, a căzut undeva pe la 19 şi un sfert, de unde se poate trage concluzia că punctualitatea e doar un moft şi nu o dovadă de respect. Am spus-o şi o mai spun: În punctualitate stă nobleţea seniorului…

Înainte de începerea vizionării Cristi Puiu a ţinut un scurt cuvânt prin care ne-a adus la cunoştinţă că el personal nu şi-a dorit să devină regizor, nu acesta era visul lui din copilăria petrecută în parte şi pe scaunele din sala de cinematograf în care ne aflam. Pentru liniştea lui, cel care nu şi-a dorit să devină regizor, pot spune că nici nu a devenit…

M-a bulversat de la început când a spus că vom fi nevoiţi să urmărim trei ore de film. Am crezut că e o glumă dar treaba era serioasă. La fel cum Cristi Puiu a crezut că face o glumă când a precizat că uşile sunt deschise şi cine doreşte poate să plece. Iar dacă mai rămâne cineva până la sfârşit o să răspundă şi la eventualele întrebări. Citește în continuare Sieranevada, un film care te sărăceşte pe toate planurile

Mândru că sunt moldovean…

Nici bine nu am făcut ochi că, de cum i-am aruncat pe Internet, cum am şi fost luat în primire de câţiva cunoscuţi mai harnici. Mândru că eşti moldovean?

De ce, aşa, dintr-o dată?

M-am lămurit destul de repede. Anisia Gafton a reuşit să pună mâna pe premiul de originalitate la concursul „Românii au talent” şi i-a mai lipsit ceva să-l umfle şi pe cel mare. A fost, cumva, chiar pe podium. Pe podiumul extins, adică în primii şase. Ultima din primii şase.

Mândru că eşti moldovean?

Ce să spun? Eu unul eram mândru că sunt moldovean cu mult înainte să ştiu de existenţa simpaticei zăpăcite. Am rămas mândru de asta chiar şi după ce am auzit de Mihaela Rădulescu şi i-am văzut evoluţia.

Mândru că sunt moldovean? Desigur. Dar nu e o toană de moment, un soi de zbuciumare patriotico-regională stimulată de un succes la care nu am avut nicio contribuţie. Sunt mândru că sunt moldovean pentru că aia sunt.

Moldovean.

P. S. O să mă uit la „Românii au talent” în reluare, poate devin şi mai mândru decât sunt :). Da, şi dacă v-aş face pe toţi mândri că sunteţi moldoveni sau români, n-aş da înapoi.

 

Vreo opt-nouă odioşi şi-o poamă

Bifat şi „Cei opt odioşi”, că tot am avut o jumătate de zi liber. Mai exact, vreo trei ore, cam cât ţine filmul de la un capăt la altul. Şi invers. Fără să fiu câtuşi de puţin impresionat de cele trei nominalizări la Globul de Aur. Sau gloabele de aur, nu mai ştiu  exact, că cică e un film din ăla cu văcari americani. Care se puşcă între ei.

Pe scurt: un film care reuşeşte să stârnească o stranie curiozitate în ciuda faptului că, în desfăşurarea acţiunii şi scenariu, sunt mai multe găuri decât într-un năvod de prins balene.

Mai pe lung, urmează mai jos. Dacă aveţi răbdare şi bunăvoinţă, vă mulţumesc anticipat, poate cheltuiţi banii pe bilete pe ceva care să merite. Citește în continuare Vreo opt-nouă odioşi şi-o poamă

Mi se perturbă-n Forţă…

 

Sincer să fiu, nu mă atrăgea deloc să văd cum se deşteaptă forţa; aveam eu nişte presentimente, nişte informaţii cum că o să fie o sfârâială care o să mă coste. N-aşteptam nimic de la Star Wars VII. Dar când ai în casă o odraslă care se declară sus şi tare „fan înrăit” te mai poţi opune Trezirii Forţei?

Aşa că, mai mult cu Forţa decât de bună voie, fuga la Mall să vedem ce le-a mai fătat mintea scenariştilor.

Prima chestie care mi-a trecut prin cap? Citește în continuare Mi se perturbă-n Forţă…