Arhive categorie: Recenzii

Sub semnul lupului…

METAMORFOZE

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

Vârcolacul, creatura magică ce a făcut să tremure generaţii întregi, a cam dispărut din peisajul literar autohton. Nu-i vorbă, vârcolacul, ca nume de specie, n-a dispărut, dar creatura înfiorătoare ce-şi schimba forma sub lumina lunii pline a fost deturnată către literatura siropoasă, cu titluri care se vând în mii şi zeci de mii de exemplare numai datorită maşinăriei publicitare care le promovează şi nicidecum calităţii literare a „operelor”. Asemenea vampirului, vârcolacul s-a transformat. Nu în om ci într-o creatură dulceagă, capabilă să te îmbolnăvească de diabet de la primele pagini în care se afişează alături de tinere adolescente dornice de iubire şi aventură. Suntem invadaţi de pseudo-vârcolaci. Cei mai mulţi, de import. L-am dat lumii pe Dracula dar l-am pierdut, îi exploatează alţii potenţialul literar şi artistic. Pierdem şi vârcolacii? Se pare că nu. Mai există speranţă pentru ei. O dovadă grăitoare în acest sens este antologia Metamorfoze de la Crux Publishing. Foarte inspirată ideea editurilor de a prezenta publicului românesc atât un vârcolac clasic, nealterat de modernism, globalizare şi publicitate masivă, cât şi povestiri mai puţin sau chiar deloc cunoscute ale unor autori pe care, în mare parte, îi ştiam altfel. Despre ce anume este vorba?

Algernon Blackwood deschide volumul cu excelenta proză Lup-Nomad. Malcom Hyde, recepţioner la un hotel şi îndrăgostit de natură a aflat că la Lacul Tămăduirii poate găsi ceea ce-şi doreşte. Linişte, aer curat şi peşti mari şi graşi. O vacanţă de vis, cum s-ar spune, astfel că Malcom nu stă prea mult pe gânduri când e vorba să plece către pomenitul la. Şi, odată ajuns acolo îşi aduce aminte că trebuie să-şi facă tabăra pe un anume mal, deşi cel potrivnic pare mult mai indicat pentru treaba respectivă. De ce anume trebuie să se ferească? Fiind vorba despre o antologie dedicată  vârcolacilor, suntem tentaţi să credem că ştim despre ce-i vorba. Ei bine, nu-i chiar aşa… Citește în continuare Sub semnul lupului…

Cartea cu scoarțe de argint, ferecate

FLORIN PÎTEA

CARTEA CU SCOARŢE DE ARGINT, FERECATE – DELIRUL ÎNCAPSULAT

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

 

Mai întâi de toate trebuie să mărturisesc un lucru: de fiecare dată când îmi cade în mână o antologie în care se găseşte vreo povestire semnată Florin Pîtea, primul lucru pe care îl fac (după ce plătesc cartea, desigur, să nu creadă cineva că trec direct la „primul lucru”) e să caut în cuprinsul cărţii povestirea semnată de autorul născut la Câmpina (un minunat oraş de care mă leagă o mulţime de amintiri extraordinare; în special de o anumită Şcoală de Poliţie). Şi apoi să trec la lectura ca atare. N-am procedat astfel decât o singură dată, când nu ştiam ce-i poate capul lui Florin. Iar de atunci a devenit un obicei. Pur şi simplu, are omu’ ăsta un talent la pus în pagină „trăsnăi” că e de-a dreptul irezistibil. Îmi aduc aminte că, după ce am citit „Nostalgia revoluţie” am pierdut o zi întreagă încercând să-mi amintesc (mai degrabă fără să vreau decât în mod voluntar) care era continuarea la „Din văzduh cumplita iarnă…”.

Prin urmare, nu pierd nici o ocazie de a fi la curent cu ce anume mai născoceşte Florin Pîtea sub pălăria cu care s-a împopoţonat pe coperta a patra a „Delirului încapsulat”. Pălărie cu care s-a prezentat, de altfel, şi la lansarea de la Gaudeamus, împreună cu Cartea cu scoarţe de argint, ferecate (există o astfel de carte).

Şi Florin s-a ferit să mă dezamăgească. Încă de la primele pagini dăm peste cartea cu coperte de argint, atât de bine ferecată încât mulţi eşuează dramatic în încercarea de a-i smulge secretele. La un moment dat chiar am început să mă tem că nimeni nu va reuşi să desfacă încuietoarea cea meşteşugită. Noroc cu fetiţa cu chibriturile şi celebrul Gavroche, care îi dau ei cumva de capăt. Citește în continuare Cartea cu scoarțe de argint, ferecate

Anotimpul pumnalelor – by Şerban Andrei Mazilu…

ŞERBAN ANDREI MAZILU

ANOTIMPUL PUMNALELOR

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

Unul dintre tinerii scriitori pe al cărui viitor literar aş pune oricând pariu cu ochii închişi este Şerban Andrei Mazilu, care a reuşit să-mi atragă atenţia încă de la prima carte, „Crux” despre care cunoscătorii ştiu că a fost mai întâi lansată în America şi abia apoi pe meleagurile mioritice. „Crux” mi-a lăsat o impresie pozitivă şi pot spune că aveam aşteptări serioase de la următoarele carţi semnate de Şerban, mai ales că, aşa curios cum sunt din fire, mai aflasem câteva detalii inedite în avanpremieră.

Iar Şerban Mazilu, cu „Anotimpul pumnalelor”, s-a ferit să mă dezamăgească, ba dimpotrivă. Dacă ar fi să rezum toată cartea într-un cuvânt acesta ar fi „fabuloasă”. Pentru cei amatori de amănunte, există şi detalierile potrivite. Citește în continuare Anotimpul pumnalelor – by Şerban Andrei Mazilu…

Conan debutează în România

ROBERT E. HOWARD

CONAN BARBARUL – O VRĂJITOARE SE VA NAŞTE

EDITURA CRUX PUBLISHING

2016

 

Conan Barbarul… Prima dată am auzit despre Conan în liceu. Unii s-ar putea să zâmbească şi să se întrebe de ce am aşteptat atât. Sau, mai degrabă, ce e cu incultul ăsta, frate? Chiar a trebuit să se apropie de vârsta majoratului să audă şi el de Conan?

Da, s-ar putea ca mărturisirea mea să ridice şi astfel de întrebări. Pentru cei cu adevărat interesaţi fac cuvenita precizare, respectiv faptul că am început liceul în 1990. Şi că înainte de această perioadă nu erau foarte mulţi cei care să fi auzit de musculosul erou. Cel puţin nu mulţi dintre cei care locuiau pe nişte coclauri uitate, într-un sat în care biblioteca publică era veşnic închisă.

Cu Conan am făcut cunoştinţă datorită unei reviste aduse din străinătate de un coleg care avea un văr ceva mai purtat prin lume. Şi, deşi nu înţelegeam mare lucru din dialogurile prezente în benzile desenate, musculosul m-a fascinat din prima. Mă uitam la poze şi-mi era o ciudă grozavă că nu puteam pricepe mai nimic din derularea acţiunii dar până la urmă puţin era mai mult decât nimic. Citește în continuare Conan debutează în România

Creaturile de coşmar ale nopţii

OLIVIU CRÂZNIC

CEASUL FANTASMELOR

EDITURA CRUX PUBLISHING

2015

Oliviu Crâznic, autor multi-premiat naţional şi internaţional, a reuşit să „rupă gura târgului” cu fenomenalul „…şi la sfârşit a mai rămas coşmarul” (Editura Vremea, 2010), un roman care a făcut ceva vâlvă la vremea respectivă. Însă, după debutul atât de promiţător, a urmat o perioadă de pauză în care autorul s-a concentrat asupra altor proiecte, reuşind, printre altele, să ofere cititorilor antologia „Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului” (Editura Millennium Books, 2012) şi numeroase povestiri.

Anul 2015 marchează o revenire a lui Oliviu Crâznic, care ne oferă volumul „Ceasul fantasmelor”. Din păcate pentru fanii necondiţionaţi ai „Coşmarului” nu avem de-a face cu un nou roman ci cu o interesantă colecție de povestiri grupate în patru categorii:

I. Înainte de coșmar

II. Ceasul fantasmelor

III. Viitorul ieri și azi

IV. Întâlnire cu Ermengaarde

Citește în continuare Creaturile de coşmar ale nopţii

O recenzie care mi-a mers la suflet

Femeia ştie

Mai exact, femeiastie.ro.

Acolo a apărut ultima recenzie la volumul „În sângele tatălui”, primul volum din seria „Predestinare genetică”. O recenzie care mi-a plăcut atât de mult încât m-am decis să-mi mai cumpăr macar două volume din primul volum al seriei 🙂 … Cine ştie, poate că o să cumpăr chiar mai multe…

O recenzie profesionistă, scrisă cu responsabilitate, pe care mi-a plăcut s-o citesc la fel de mult pe cât mi-a plăcut să scriu cartea.

Femeia ştie tot. Sau aproape tot. Nu contează cât nu ştie, contează cât ştie. Şi, în ceea ce priveşte recenziile, chiar se pricepe să le construiască. Mulţumesc, Mara!

Utilizand un limbaj fara perdea care face ca totul sa para veridic, folosind personaje carismatice si construind o actiune care “fura” cititorul, Ciprian Mitoceanu realizeaza prin seria “Predestinare genetica” o poveste care imbina distopia cu SF-ul si care cucereste pana la ultimul cuvant. Citește în continuare O recenzie care mi-a mers la suflet

Tot despre Sieranevada. De Cristi Puiu. Mai era ceva de spus…

Uneori, să-ţi spui părerea sincer implică anumite riscuri. De pildă, să fii etichetat drept prost sau incult. Sau ambele, la care să se adauge o consistentă glazură intitulată „răuvoitor”.

Cu cronica privitoare la „filmul” Sieranevada regizat de Cristi Puiu mi-am cam aprins paie în cap. Unii dintre cititori mi-au mulţumit pentru sinceritate, adăugând că i-am scutit de o dezamăgire. Sau o vizionare pe care intenţionau să o efectueze dar despre care şi-au dat seama că nu i-ar fi ajutat cu nimic. Alţii nu au rezistat tentaţiei de a mă trage de urechi. Un nene mi-a spus că, de vreme ce aveam asemenea regizori şi asemenea filme, ce nevoie mai avem de cronicari de film.

Mi s-a atras atenţia că, de vreme ce nu am stat până la sfârşit, nu prea e cazul să-mi dau cu părerea. Şi, desigur, am fost întrebat cine sunt eu de să mă pricep la filme?

Cine sunt eu? Bună întrebare… Aş putea să vorbesc despre mine destul de mult; am pretenţia că mă cunosc cel mai bine. Mai bine decât mă cunosc cei care au pretenţia că mă cunosc. Dar o să spun doar atât.

Sunt omul din sală, ăla care dă bani să vadă filme. Adesea sunt singurul om din sală dar asta nu mă deranjează. Faptul că oamenii nu se mai înghesuie pe scaunele sălilor de cinema nu mă determină să „mă dau cu lumea”. Sunt omul care dă bani pe bilet – nu pot spune că sunt omul care stă la coadă pentru pomenitele bilete deşi nu m-ar deranja să o fac. Sunt cel care, înaintea, în timpul şi după proiectare încearcă o emoţie, fie ea numită aşteptare, dezamăgire sau încântare. Citește în continuare Tot despre Sieranevada. De Cristi Puiu. Mai era ceva de spus…

Sieranevada, un film care te sărăceşte pe toate planurile

Sunt un cinefil pasionat. De când mă ştiu. Aşa că, atunci când am auzit că în Botoşani are loc premiera filmului „Sieranevada” în regia lui Cristi Puiu, n-am mai stat pe gânduri. Cum să ratez eu un aşa eveniment la care îşi anunţaseră prezenţa regizorul şi fratele acestuia.

În seara cu pricina – respectiv 9 septembrie – am spus prezent la Cinematograful „Unirea” unde deja fusese desfăşurat covorul roşu.

În buna tradiţie românească ora 19, la care trebuia să înceapă vizionarea, a căzut undeva pe la 19 şi un sfert, de unde se poate trage concluzia că punctualitatea e doar un moft şi nu o dovadă de respect. Am spus-o şi o mai spun: În punctualitate stă nobleţea seniorului…

Înainte de începerea vizionării Cristi Puiu a ţinut un scurt cuvânt prin care ne-a adus la cunoştinţă că el personal nu şi-a dorit să devină regizor, nu acesta era visul lui din copilăria petrecută în parte şi pe scaunele din sala de cinematograf în care ne aflam. Pentru liniştea lui, cel care nu şi-a dorit să devină regizor, pot spune că nici nu a devenit…

M-a bulversat de la început când a spus că vom fi nevoiţi să urmărim trei ore de film. Am crezut că e o glumă dar treaba era serioasă. La fel cum Cristi Puiu a crezut că face o glumă când a precizat că uşile sunt deschise şi cine doreşte poate să plece. Iar dacă mai rămâne cineva până la sfârşit o să răspundă şi la eventualele întrebări. Citește în continuare Sieranevada, un film care te sărăceşte pe toate planurile

Drumul Furiei. De la Mad Max la Max Vax

Ultimul Mad Max e dovada cea mai grăitoare că atunci când vine vorba despre imaginaţie, scenariştii americani şi-au cam epuizat resursele. Nici cu cei australieni nu te faci de râs.

O perioadă nu m-a interesat să văd noul Mad Max. Nu de alta, dar un asemenea răsfăţ presupunea un efort financiar pe care am decis din capul locului că nu merită să-l fac. La ce reclamă i se făcea filmului am tras concluzia că e ceva putred la mijloc.

Însă când Mad Max: Fury Road a ajuns pe HBO n-am prea avut cum să-l evit. Mai ales că au început să-l dea şi să-l răsdea într-o veselie demnă de un film mai bun. Şi de la primele secvenţe mi-am adus aminte de bancul ăla cu barmanul ăla solid ca o stâncă ce stoarce dintr-o lămâie o cană de zeamă şi, mândru de aşa o performanţă, întreabă dacă se crede cineva în stare să-l egaleze. Şi un pişpiriu cu mutră de funcţionar stoarce din coaja rămasă o halbă de suc de lămâie. Poanta?! Prăpăditul lucra la Fisc.

Cam aşa şi cu franciza Mad Max. Producătorii au reuşit să stoarcă mai mult decât era cazul din coaja seriei iniţiale.

Pe scurt, filmul poate fi rezumat astfel. Nişte nebuni fugăresc un camion. Cam tot filmul. Care începe cu Max Rockatansky făcând nişte reflecţii foarte valoroase. După care haleşte un soi de şopârlă. Şi imediat este capturat de o gaşcă de ţăcăniţi, tuns omeneşte şi inscripţionat ca „donator universal”, după care dă impresia că ar putea să scape dar e din nou capturat şi pus la colivie. Citește în continuare Drumul Furiei. De la Mad Max la Max Vax

Seinfeld şi reclama a la Igor Bergler. Sau invers…

E şi ăsta un mod de a face reclamă. Cred…

De ceva vreme nu prea mai am curajul să intru pe Facebook. Cum o fac, cum sunt agasat de o reclamă. Una sponsorizată, fireşte. La „Biblia Pierdută”, semnată de scriitorul-revelaţie Igor Bergler. Care n-a mai scris nimic înainte de cartea asta dar care, chiar aşa necunoscut publicului larg şi mai puţin larg, cică a reuşit să facă rost de 10000 de precomenzi, başca să vândă încă vreo şaizeci şi ceva de mii de cărţi după.

Reclama ca reclama, e sufletul comerţului, aşa că nu spun că e rău că-şi face reclamă. Dar ce reclamă…

„10 MOTIVE PENTRU CARE „BIBLIA PIERDUTA” E CARTEA PERFECTA PENTRU VACANTA!!!

Da, simpatic început…

Şi începutul motivaţiei e oarecum în limitele normalului.

1.E cel mai vandut roman romanesc din ultimii 20 de ani. Mai mult de 75.000 de oameni nu se pot insela

Îmi place treaba cu „mai mult de 75000 de oameni nu se pot înşela”. Eventual pot fi traşi pe sfoară. Adică înşelaţi. Citește în continuare Seinfeld şi reclama a la Igor Bergler. Sau invers…