Arhive categorie: Tara lor si mandra lui

Domnule Gabriel Oprea, vă aşteptăm la Educaţie

Mărturisesc că nu mi-a plăcut niciodată Gabriel Oprea, generalul de patru stele care nu s-ar da în lături de la provocarea unui conflict armat doar să aibă ocazia de a deveni al patrulea mareşal din istoria României. Aşa, să ne lăudăm şi noi cu un careu de mareşali şi să aibă copiii ocazia să-l studieze pe Oprea la Istorie, alături de Andreea Esca şi Mircea Badea, eventual Teo Trandafir.

Infatuat, arogant, plin de ifose, cu un trecut dubios şi o avere şi mai dubioasă, „interesul naţional” nu e genul de individ care să stârnească admiraţie sau compasiune (asta în legătură cu problemele pe care le are dar de care se pare că a şi scăpat). Stârneşte mai degrabă dispreţul omului simplu şi cinstit şi invidie din partea parvenitului care n-a reuşit să se strecoare acolo unde a ajuns generalul de patru stele. „Că n-o fi el mai deştept decât mine…” sau „Uite unde a ajuns ăsta şi eu care-s mai deştept ca el…”

Mai pe scurt, Oprea  a avut întotdeauna concurenţă. Şi nu ştiu de la cine are parte de dispreţ mai zdravăn. De la cei cinstiţi sau de la parveniţii pe care i-a lăsat în urmă. Citește în continuare Domnule Gabriel Oprea, vă aşteptăm la Educaţie

Profesională sau liceu?

Un articol pe care am fost rugat să-l scriu cu ceva timp în urmă dar a cărui punere în pagină am tot amânat-o din motive obiective. Sper să nu fie chiar foarte târziu şi, până la urmă, să fie de folos cuiva.

Pentru amatorii de lămuriri pe scurt voi spune doar atât. Câţi copii de profesori – chiar şi genul de odrasle care nu s-au prea dat în vânt după învăţătură – ştiţi că sunt înscrişi la şcoala profesională? Bănuiesc că nu prea mulţi. Eu unul nu ştiu niciun copil de profesor care să fi optat pentru învăţământul profesional în dauna celui liceal. Şi cunosc ceva profesori. În câteva judeţe. Iar odraslele lor sunt toate la liceu. Sau măcar încearcă să ajungă acolo. Aşa că… Citește în continuare Profesională sau liceu?

Alina Eremia… Mai mult ţoapă decât divă

Sâmbătă, ca de ziua păcălelilor, am ales să rămân în oraş în condiţiile în care am fost ameninţat cu represalii foarte dure dacă nu ajung la Bucureşti, la Final Frontier – târg de carte. Am riscat, am rezistat şi am rămas pe loc.  Din păcate am avut câteva urgenţe de rezolvat pe plan local aşa că a trebuit să amân vizita la Bucureşti.

Printre altele, chiar de ziua păcălellilor, am ajuns pe la Uvertura Mall Botoşani. Să văd ce mai fac cărţile de la Alexandria. Acolo, gălăgie cât încape. Juniorul mă trage de mânecă. Tati, în seara asta cântă Alina Eremia. Hai să vedem şi noi.

Încă nu era ora de cântat. Doar o repetiţie preventivă, să vadă diva de Buftea cum stă treaba cu instalaţia de sonorizare, să vadă şi ea dacă publicul de la Botoşani este aşa de… Aşa de nu ştiu cum să spun să nu jignesc pe nimeni.

Juniorul foarte emoţionat. Cântă Alina Eremia. Îmi dai voie să-i cer un autograf? Citește în continuare Alina Eremia… Mai mult ţoapă decât divă

Minivacanţa – mai mult nocivă decât benefică

După ce codurile de vreme rea au dat peste cap reluarea cursurilor şcolare după vacanţa de iarnă, oferind celor mici măcar două zile  de vacanţă în plus, dacă nu chiar o săptămână întreagă, cum s-a întâmplat la Bucureşti, ceea ce a început doar la nivel de zvon şi discuţie a devenit oficial.

Miercurea trecută, în cadrul unei şedinţe de Guvern la care a participat şi cel dintâi profesor al ţării – l-am numit astfel pe preşedintele Iohannis despre care se ştie nu numai  că este profesor, dar este un profesor cu stare – s-a discutat dacă ar fi bine sau nu ca data de 23 ianuarie să fie declarată zi liberă, având în vedere că nu e o zi de luni oarecare ci una care precede ziua de 24 ianuarie, Ziua Unirii Principatelor Române, zi liberă prin lege (Legea a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis în data de 7 octombrie 2016) şi vine taman după două zile libere.

Şi, de vreme ce a existat aşa o potrivire de inteligentă, de ce să nu se profite la maxim şi să se ofere bugetarilor şi elevilor – personal, mă interesează mai mult partea cu elevii – încă o minivacanţă?

O minivacanţă la nici două săptămâni de la începerea cursurilor şi în condiţiile în care şcolile nu au apucat să recupereze orele pierdute din cauza codurilor de viscol. O minivacanţă pe care nici cadrele didactice şi nici chiar elevii nu o consideră foarte potrivită. Citește în continuare Minivacanţa – mai mult nocivă decât benefică

Da, directorul era în trening

În copilărie, una dintre poveştile care m-a intrigat cel mai mult a fost „Hainele cele noi ale împăratului”, de H. C. Andersen. Nu mi-am putut explica mult timp cum de atâţia indivizi cu funcţii alese – şi prin urmare te puteai aştepta de la ei la un anume bagaj de cunoştinţe şi abilităţi – s-au lăsat traşi pe sfoară de doi şarlatani. Până la urmă am prins eu şi morala poveştii. Am priceput cum devine cazul şi cu proverbul „Nu haina îl face pe om” deşi cei din jurul meu se comportau într-un fel anume care îmi dădea de înţeles că, în ciuda înţelepciunii populare, realitatea era cu totul alta.

Ca trăitor pe meleagurile Moldovei am resimţit întotdeauna o oarece iritare când, aflând de pe coclauri provin, conaţionali care se considerau mai pricopsiţi se grăbeau să mă întrebe cum anume îţi poţi dai seama care e mirele la o nuntă de moldoveni. La început recunosc, m-am făcut de baftă. Am încercat eu să ofer un răspuns adecvat şi adevărat dar mi s-a dat repede peste nas şi mi s-a precizat că, la o nuntă de moldoveni mirele este individul ambalat în trening nou.

Da, mişto glumă, nu am ce să comentez. Deşi nu mi s-a întâmplat niciodată să mă duc în trening la vreo nuntă şi nici să văd vreun mire astfel costumat pot spune că, în privinţa acestei legende urbane, există un sâmbure de adevăr. Un sâmbure ceva mai mare.

Personal, nu prea dau dau în vânt după etichetă. Nu mă simt foarte confortabil în costum oficial, mă strânge cravata, mă irită cămaşa, pantofii parcă sunt căptuşiţi cu ace… Prefer oricând o costumaţie lejeră, sport uneia scorţoase şi oficiale. Însă, dacă e nevoie… Uneori fac exces de zel. De plidă, la prima lansare „Crux” la care am participat am constatat că singurul individ care adoptase o formă de prezentare ce includea cămaşă şi sacou. Nu pot spune că m-am simţit prost dar nici nu mi-a picat bine când am constatat că se putea… altfel. Citește în continuare Da, directorul era în trening

Şcoală în vremea codului de viscol

Drum de seară, pe microbuz. Nu foarte târziu dar mai târziu nu se poate, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adică nu mai există maşină. Unii pleacă la serviciu cu noaptea în cap, eu unul plec la ceas de seară.  Să nu cumva să ajung prea târziu la şcoală mâine, cât timp nu a fost nici măcar zvon că mâine (miercuri, 11 ianuarie) ar mai fi închise şcolile. Dar de vreme ce există ceva coduri şi noaptea nu e ca ziua aşa cum nici iarna nu e ca vara… M-am pornit din timp spre locul de muncă.

Întuneric, frig. Microbuzul derapează uşurel ici-colo pe aşchiile de gheaţă care nu au fost îndepărtate de pe carosabil. Dar se poate circula. Mai încet, mai cu prudenţă dar se poate circula. Călători puţini. Condiţii de iarnă.

La Radio Lucian Mândruţă invită cetăţeanul de rând să-şi dea cu părerea despre faptul că în Bucureşti – şi nu numai – şcolile vor fi închise mâine. În Bucureşti vacanţa se prelungeşte până luni. Este bine, este rău? Ar trebui să se facă şcoală şi pe viscol, nu contează culoarea codului cât timp calendarul şcolar este în desfăşurare.

Ascult cum îşi dau cu părerea tot felul de specialişti. Şi de idioţi. Inclusiv Mândruţă. Nu-l urmăresc dar cât timp butoanele radioului sunt controlate de şofer nu stă în puterea mea să caut ceva mai bun de ascultat.

Ascult şi-mi aduc aminte. De acele ierni dintre care unele pot fi încadrate la categoria cumplite fără niciun fel de înflorituri. Când nu s-a întrerupt şcoala nici măcar o singură dată în ciuda urgiei abătute peste ţară. Citește în continuare Şcoală în vremea codului de viscol

De ce „mulţumire” au parte adesea profesorii

Mi s-a întâmplat cu ani în urmă, când Istoria Românilor şi Geografia României încă mai erau prezente în cadrul examenelor de la finalul clasei a VIII-a. Dar uneori, când îmi aduc aminte de episod, mă revolt de parcă mi s-ar fi întâmplat chiar ieri. Sau mai aproape.

Clasa a VIII-a. Examen… L-au trecut cu bine. Cu note mai mult decât bune. Asta mi-a permis să răsuflu uşurat (până nu vedeam rezultatele la examen nu mă simţeam deloc bine). Dar… Chiar şi când crezi că totul este bine se întâmplă ceva care să-ţi strice mai mult decât o zi. Citește în continuare De ce „mulţumire” au parte adesea profesorii

Pe profesori cine îi protejează de abuzuri?

Aproape că nu e zi în care să nu apară în presă tot felul de ştiri cu elevi abuzaţi fizic sau verbal de către profesori. Goana după senzaţional deformează adesea adevărul făcându-l mai atractiv pentru consumatorul de ştiri. Există câteva televiziuni  – nu dau nume pentru că ar însemna să le fac reclamă gratuită – care s-au specializat în ambalarea unor astfel de ştiri în poleiala senzaţionalului care-l face pe om să uite de problemele personale şi să se revolte nu doar pe cazul în sine ci pe o întreagă categorie socio-profesională.

Sunt primul care să o recunosc – din păcate, în învăţământ s-au strecurat tot felul de indivizi cu serioase probeleme psihice şi de comportament care reprezintă un adevărat pericol pentru elevii în mijlocul cărora îşi desfăşoară acrivitatea. Există oameni deranjaţi la cap care pot deveni oricând violatori sau corupători de minori, agresori sau chiar criminali. Acum câteva zeci de ani, într-un liceul agricol din apropierea zonei în care îmi scriu articolele, un elev a fost băgat în comă de un maistru instructor după ce cadrul didactic a aruncat cu un levier prin atelier. În liceu am avut parte de profesori şi pedagogi care ar putea să-l concureze cu succes pe torţionarul japonez Mutsuhiro Watanabe, devenit faimos din cauza filmului „Unbroken” (sau, mai degrabă, să-i compar cu celebrităţi locale, gen Vişinescu, Eugen Ţurcanu, Enoiu, Crăciun, Ficior). Citește în continuare Pe profesori cine îi protejează de abuzuri?

Citiţi, vă rog, înainte să vă daţi cu părerea

S-a inflamat spaţiul virtual. Ceva mai mult ca de obicei, pentru că spaţiul virtual este, de felul lui, un spaţiu cât se poate de inflamat, dominat de tendinţa autodepăşirii. Adică azi e mai inflamat decât ieri şi mai puţin inflamat decât mâine.

Azi cauza inflamaţiei e reprezentată de ştirea că Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatură.

Imediat, pe unde se poate, pe unde nu se poate, au sărit inflamaţii. Care să strige sus şi tare că Dylan nu merită aşa un premiu, că el este de fapt un cântăreţ şi că – eventual – Nobelul pentru literatură trebuia dat lui Cărtărescu.

De ce Bob Dylan? De ce Bob Dylan şi nu altul care, vezi bine scrie, nu cântă.

Personal, n-am fost luat prin surprindere. Bob Dylan este unul dintre motivele pentru care m-am apucat să învăţ engleză (alături de regretatul Joe Dolan şi Stephen King). Pentru cineva care muzica e mai mult decât zgomot premierea lui Dylan cu Nobelul nu e în niciun caz revoltătoare, ci firească. Citește în continuare Citiţi, vă rog, înainte să vă daţi cu părerea

Paradigma scriitorilor s-a schimbat. Când o să se schimbe şi paradigma editorilor?

Zilele acestea mi-am aruncat ochii pe net. Mai mult decât de obicei. Şi drept pedeapsă am avut parte mai mult de nedumerire. Şi nervi. Ipocrizia mă enervează la culme, să fim bine înţeleşi. Şi am de gând să nu mai păstrez starea aia de turbare numai pentru mine. O dau mai departe, poate se înţeapă şi ăia care m-au înfuriat. Poate îi apucă turba şi pe ei. Şi dacă mai turbă puţin să spunem că mă simt eu mai bine…

Să spunem că rândurile de mai sus le-am livrat la nervi. Deşi nu e chiar aşa. Să spun doar că, dacă se întâmplă ca ziua cuiva – cuiva anume – o să fie stricată de articolul ăsta, o să mă simt bine. Măcar atât.

Mai întâi m-am nedumerit. Am aflat că romanul meu Colţii, încă se mai găseşte pe piaţă. Prin Auchan şi pe E-mag. Asta după ce au trecut mai bine de trei ani de la expirarea contractului cu Editura Tritonic. Şi după ce am primit pe data de 4 martie  2016 un mesaj de la Bogdan Hrib prin care eram informat că stocul pentru „Colţii” a fost epuizat. Bine, după ce am făcut eu puţină gălăgie. Fără niciun fel de precizări despre drepturile de autor. De ce să ne mai complicăm cu astfel de prostii? Doar trăim în România şi în România din scris trăiesc editorii, nu autorii.  Citește în continuare Paradigma scriitorilor s-a schimbat. Când o să se schimbe şi paradigma editorilor?