Ce petiţii ar trebui să semneze, de fapt, părinţii

Petiţia privitoare la punctul 6, subiectul I de la proba de Matematică din cadrul Evaluării Naţionale n-a fost luată în seamă. O decizie justificată şi cu care sunt de acord. Până la urmă aşteptăm de la şcoală să ne înveţe să gândim, nu să ne toarne rezultate mură-n gură. S-au burzuluit părinţii, experţii în media şi-au câştigat mai uşor pâinea turnând articole pe marginea subiectului. Elevii deja bocesc că n-o să intre la liceul la care au visat că de! era acolo pe pagină o linie îngroşată care i-a făcut să tragă concluzia greşită da’ de altfel luau 10 curat, dacă nu era pârdalnica de diagramă.

O vorbă din bătrâni spune „Caravana trece, câinii latră”. La fel o să se întâmple şi cu acest examen de Evaluare Naţională. Peste câteva săptămâni o să fie istorie. o istorie neplăcută, ca multe, multe altele. Şi nu doar legate de învăţământ.

În 1990 am susţinut – îmi fac un titlu de laudă din asta, fără falsă modestie – singurul examen adevărat de admitere la liceu. Nici dacă eram păziţi cu camere nu pot spune că era stricteţe mai mare. Nu a mişcat nimeni, nu a suflat nimeni. Ni s-a spus clar de la început. Mişcă vreunul, iese din sală. Subiecte ca pentru Olimpiadă – conform aprecierii profesorului de matematică din liceu. Din peste 130 de candidaţi au intrat în prima etapă ceva mai puţin de 25 (nu mai ştiu exact câţi anume). Însă nimeni n-a făcut niciun fel de petiţie, la fel cum în toamnă, cei care au picat cu note de unu şi doi la primul examen au reuşit salturi demne de Cartea Recordurilor. Numai note de opt, nouă şi zece. Obţinute cu subiecte pe măsură şi cu un ajutor consistent din partea profesorilor. Nimeni n-a făcut petiţie deşi discrepanţele între cele două examene erau uriaşe. Ce-i drept, nu se prea obişnuia, trăiam încă vremuri profund comuniste, părinţii însă erau convinşi că totul se face pentru binele odraslelor.

Însă timpul a trecut, mentalităţile au început să se schimbe. Oamenii au descoperit nu doar că pot protesta, dar că o pot face când vrea muşchiul lor. 

E dreptul oricui să pună la cale o petiţie. Însă aşteptam de la părinţi petiţii pentru lucruri cu mult mai importante.

De exemplu, părinţii puteau strânge semnături pentru o reformare profundă a sistemului educaţional. Un sistem învechit, care pune accentul pe cantitate şi nu pe calitate, pe informaţii sterile, care nu vor folosi niciodată nimănui la nimic şi nu pe abilităţi practice cum ar fi normal.

Atunci când o ministră cam şuie de felul ei a decis ca tot elevul să intre în liceu, indiferent de parcursul din gimnaziu, prestând un simulacru de examen, părinţii nu au făcut petiţie. Unii dintre ei s-au bucurat în taină că doar aşa odrasla lor o să poată face rost de o diplomă de douăsprezece clase. S-a vorbit pe ici, pe colo dar nimeni n-a făcut nimic concret pentru a preveni catastrofa.

Părinţii au făcut petiţie împotriva fondului clasei dar nu s-au pus pe adunat semnături împotriva mobilierului de proastă calitate. Măsuţele comuniste şi cele de pe vremea lui Ion Creangă prezentau o anumită înclinare ce permitea spatelui să rămână drept în timp ce elevul scria. Acum, când medicina a ajuns atât de departe şi problemele legate de coloana vertebrală afectează un număr din ce în ce mai mare de copii, se lucrează la măsuţe plane, făcute din cel mai prost material posibil. Se pare că acest aspect nu deranjează foarte tare de vreme ce n-am auzit de nicio petiţie în acest sens.

Ghiozdanele elevilor de clasele mici sunt pline ochi cu manuale şi auxiliare, cântăresc adesea mai mult decât elevul însuşi. A strâns vreun părinte semnături pentru treaba asta? Probabil nu interesează; oricum când creşte mai mare odrasla o să aibă un caiet bun pentru toate obiectele, aşa că o să recupereze.

Dragi părinţi, strângeţi semnături pentru reformarea educaţiei, pentru un învăţământ de calitate, centrat pe elev în adevăratul sens al cuvântului, nu doar ca deziderat teoretic. Aţi reuşit să adunaţi aproape cincizeci de mii de semnături pentru a modifica un barem. Având în vedere câţi elevi au susţinut examenul de Evaluare Naţională – circa 150000, e un efort demn de toată lauda. Un părinte din trei a semnat petiţia…

De ce nu semnaţi o petiţie privind relaxarea programei şcolare, care e aşa stufoasă încât parcurgerea acesteia echivalează atât pentru elevi cât şi pentru profesori cu un adevărat maraton? Asta v-ar ajuta mult mai mult copilul.

De ce nu semnaţi o petiţie privind finanţarea corectă a educaţiei? În majoritatea şcolilor din România elevii sunt îndopaţi doar cu teorie, exemplele şi demonstraţiile practice lipsesc cu desăvârşire. Chimie, fizică şi disciplinele de specialitate în liceele tehnologice se învaţă de pe tablă şi din manual, nu în laborator. Asta nu deranjează pe nimeni?

Şcoala pregăteşte elevi pentru o viaţă care nu există în realitate. Nici măcar în teorie nu există viaţa pentru care şcoala ne pregăteşte copiii. Şcoală de dragul şcolii, cel mai adesea. Asta nu revoltă pe nimeni? Nu inspiră pe nimeni să iniţieze o petiţie?

Educaţia românească se confruntă cu probleme mult mai grave decât punctul 6 dar se pare că nimeni nu e interesat să observe. Examenul de Evaluare Naţională nu face decât să-i ierarhizeze pe elevi, fără să aibă loc o selecţie în adevăratul sens al cuvântului. În toamnă corigenţii care nu au putut participa la examen vor intra în licee după ce accesul în şcolile profesionale le va fi interzis. E strigător la cer dar, pe de altă parte, se pare că nu e aşa de scandalos încât să stârnească o petiţie.

Dragi părinţi, aţi demonstrat că vă puteţi mobiliza. De vreme ce vă puteţi mobiliza, ce-ar fi să o faceţi pentru problemele cu adevărat importante ale învăţământului românesc? Am atins doar câteva puncte din multitudinea de probleme cu care se confruntă învăţământul, mai sunt multe de spus. Din păcate, mult prea multe…

O să revin pe marginea subiectului. Merită. Deşi aş prefera ca România să aibă parte de un învăţământ fără cusur, aşa cum îl vedem în teorie dar facem prea puţin pentru a-l transpune şi în practică. Şi da, dacă mă întrebaţi pe mine, un bun început în această direcţie sunt petiţiile. Dar petiţii făcute pentru lucruri care chiar contează, nu pentru chestii derizorii.

Apropo, ce spuneţi, dacă aveam parte de învăţământul pe care îl tot cerem, se mai ajungea la chestia cu punctul 6? Întreb şi eu…

4 thoughts on “Ce petiţii ar trebui să semneze, de fapt, părinţii”

    1. De acord, dar ma indoiesc ca au fost peste patruzeci de mii. Destul de ciudat cum chestii minore reusesc sa mobilizeze mase importante in timp ce probleme esentiale nu sensibilizeaza pe nimeni

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *