Ce presupune să fii artist desăvârşit

Nu ştiu alţii cum gândesc dar eu, de fiecare dată când se vorbeşte despre ce înseamnă să fii artist în România mi se cam face greaţă. Pentru că de cele mai multe ori a fi vedetă sau artist presupune fiţe şi pretenţii (mai pe scurt, apucături sau figuri în cap).

Însă a fi artist presupune ceva ce majoritatea pretinşilor artişti nici măcar nu-şi pot permite.

Cu vreo zece ani în urmă am aterizat la Vorona, Botoşani, unde se desfăşura una dintre ediţiile deja celebrului festival „Serbările Pădurii”. La un moment dat ajung prins spatele scenei. Mai bine spus am fost atras acolo de niscaiva scandal. Un băietan blond de vreo şaisprezece (poate optsprezece ani dar nu mai mult) înjura ca la uşa cortului lângă un microbuz din ăla galben, pentru elevi. Întreaga Istorie a religiilor şi credinţelor religioase de Mircea Eliade concentrată în expresii dure cu sonor în consecinţă. În faţa lui, un tinerel cu gabarit asemănător dar spăşit ca pisicile ce apar pe Facebook după ce au făcut vreo măgărie.

În timp ce blondul executa tot felul de trimiteri la anatomia mamei respectivului (în asociere cu îndemnuri care făceau aluzie la partea retroversă a colului uterin), spăşitul repeta într-una:

-N-am vrut, omule, n-am vrut!

-Cum n-ai vrut?! Cum (bip!) mă-tii n-ai vrut? Tu vezi în ce hal i-ai rupt?

-N-am vrut, omule, n-am vrut!

Blondul era aşa de turbat că nici profesoara care însoţea grupul (o doamnă între două vârste, ceva mai înaltă decât un elev de clasa a II-a dar mult mai plinuţă) n-a îndrăznit să-l ogoiască. Eu unul nici n-am încercat. Mai ales că nu ştiam ce anume i se rupsese.

Am aflat câteva minute mai târziu, când grupul din care făcea parte furiosul s-a prezentat pe scenă. Grup de dansatori. Dansuri populare, mai exact, genul de activitate care se desfăşoară pe muzică şi care presupune ca băieţii să se îmbrace într-un soi de izmene albe şi strâmte cărora eu personal le spun colanţi. Iar pe purtători îi denumesc, pe cale de consecinţă, colanţişti.

Colanţistul blond nu mai era deloc furios, ba chiar era foarte liniştit. Părea să se simtă bine. Colanţii lui însă nu-i împărtăşeau sentimentele. Pentru că de pomenitele izmene era vorba. Nu ştiu cum de reuşise ăla care avusese misiunea să coboare costumele din microbuz că practic spintecase colanţii respectivi. În acea regiune care oferă vizibilitate către părţile intime ale dansatorului. Era o ditamai ruptura; probabil de aici şi desele referiri la un anume organ al mamei făptuitorului.

Cred că nici dacă ar fi dorit să arate totul şi n-ar fi reuşit să o facă.

Însă nici bine ajunşi pe scenă colanţiştii se pun pe dansat. Inclusiv blondul cu izmenele pline de ferestre. Mă rog, e important să aeriseşti, dar nici chiar aşa… În public, râsete. Prea puţini se oboseau să pufnească. Fetele, în special cele ceva mai mărişoare (cam de vârsta colanţistului, duceau mânuţele suave la obrăjori şi făceau câte un „Vai!” de parcă nu ştiau ce se poate găsi în nădragii unui dansator. Fie el blond cu pălărie neagră. Şi floare la pălărie. Şi vedere largă la zurgălăi.

Că s-or fi văzut buclucaşii zurgălăi sau nu, fetele ştiu cu siguranţă. Personal m-am concentrat la mutra  colanţistului. O ia razna? Îl copleşeşte jena şi renunţă (mai ales cu mândruţele care râdeau)? Prestează până la capăt?

Trebuie să spun că băiatul respectiv şi-a făcut treaba până la capăt impecabil. Nici un muşchi care să tresară, nicio şovăire în momentele delicate (din când în când coregrafia presupunea nişte aplecături şi lovit peste cizme. Asta în timp ce protagoniştii alergau în cerc, deci expunerea era… Mamă, ce mai râdeau nevinovatele copile!). A chiuit şi strigat cot la cot cu restul colanţiştilor. Şi la sfârşit a făcut o plecăciune impecabilă.

Pentru mine, blondul respectiv este artistul desăvârşit. Omul care a reuşit să depăşească un obstacol serios (şi ivit atât de repede că n-a mai existat timpul necesar să se găsească ac şi aţă) ivit în calea reprezentaţiei. Mă întreb câţi dintre cei care citesc asta ar fi în stare să urce pe scenă şi să danseze în curul gol. Că efectiv aşa s-a văzut. Ce-i drept, fiecare dintre noi dansează în curul gol, numai că suntem acoperiţi de haine; dacă însă le dăm la o parte, clar că rămâne nudul gol.

Puiu Călinescu amintea odată că a reuşit să danseze cu un ac de seringă înfipt intramuscular profund în picior. Cumplită durere dar, spre deosebire de eroul de la Vorona, spectatorul nu ştia nimic despre drama celui de pe scenă.

Asta înseamnă să fii artist adevărat. Nu să faci fiţe, nu să te lauzi, să te lăfăi la emisiuni de tv, să exasperezi organizatorii unui eveniment cu pretenţii stupide. Irina Loghin, prezentă săptămâna trecută la Botoşani, a cerut să nu fie fotografiată că cică nu arată bine în poze. Fuego, acum câţiva ani, nu s-a urcat pe scenă că nu erau prezenţi nu ştiu câţi spectatori. Şi exemplele pot continua.

Un dansator amator şi anonim a demonstrat ce înseamnă să fii profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Chiar dacă nu şi-a propus nicio clipă treaba asta.

 

 

2 thoughts on “Ce presupune să fii artist desăvârşit”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *