Ce trebuie să faci pentru a deveni scriitor? Şi mai ales ce să nu faci.

Răspunsul clar, scurt şi cu care nu poţi greşi (prea mult) e unul singur. Să munceşti pe brânci. Nu e nicio exagerare (mai degrabă o interpretare, dar despre asta cu altă ocazie). Mai ales când nu eşti scriitor cu normă întreagă. Paradoxal, dar mai ales atunci. Pentru că până să ajungi pe culmile gloriei e de urcat, nu glumă…

Să citeşti, să scrii, să reciteşti ce-ai scris. Să corectezi şi să rescrii. Şi iar să citeşti. Mai ales să citeşti ce-au scris alţii. Şi-mi vine în minte bancul ăla cu criticul care le spunea celor pe care-i desfiinţa că pentru a aprecia cum se cuvine o omletă, nu e necesar să ştii să faci ouă. Ei bine, în ceea ce priveşte scrisul, chestia asta nu mai e valabilă. Pentru a şti să scrii, trebuie să te pricepi să citeşti. Să fii un critic acid şi atent (nu răuvoitor, doar acid). Şi, ca cititor al propriilor scrieri, să fii mai critic decât poate fi cel mai aprig duşman (da, aici e loc de reavoinţă, dar numai pentru inamic).

Bănuiesc că astea le ştiaţi deja. Sau le bănuiaţi. Sau poate că doreaţi să le ignoraţi. Cum vreţi.

Dar sunt şi câteva lucruri pe care nu e recomandat să le încercaţi. Ştiu asta din amarnica experienţă acumulată de alţii. Rândurile ce urmează n-or să mă facă să mă simt mai bine, ba dimpotrivă. Nu de alta, dar…

Cu ceva ani în urmă, după ce am debutat cu „Colţii”, soarta m-a pus faţă în faţă cu un semi-paradox. Să nu spun paradox că deja ar fi prea mult. Un scriitor… Mă rog, tre’ să rectific… Un tip pe care-l ştiam din vedere dar în ochii căruia am devenit interesat după ce prin librării se puteau găsi şi ceva „Colţii” (în unele se mai găseşte cartea şi acum). El, tipul, avea trei cărţi publicate. La o editură de scară de bloc. Un fel de jurnal în trei reprize. Dar mi-a spus pe şleau că, la o adică, sunt mai tare decât el. Asta după ce i-am spus tirajul la „Colţii”, de regulă dublu decât se considera acum vreo şase ani un tiraj mulţumitor. După ce mi-a mărturisit că tirajul însumat al celor trei cărţi nu depăşea suta de exemplare şi le mai avea şi pe toate acasă (în afară de cele pe care reuşise să le bage pe gât unor prieteni). Care prieteni, cam râdeau pe înfundate de opera lui literară şi l-au citit numai să aibă de bârfi. Întâmplător îi cunoşteam pe câţiva (poate că lumea e mai mică decât îndrăznim să sperăm) şi după ce le-am auzit părerea am decis că nu e bine să culturalizezi pe cineva cu forţa. Mai ales dintre prieteni. Dar despre alta cu altă ocazie.

Să revin la tip. Chiar dacă avea ceva „carte de vizită” nu se considera mulţumit şi eram de acord. Nu poţi fi mulţumit, nu te poţi considera scriitor aşa, în situaţia dată. Nici eu în situaţia de atunci nu mă prea vedeam mare autor. Nici acum nu mă văd. Până la autor cu normă întreagă mai e. Şi încă cum.

Dar tipul mă întreabă aşa, într-o doară, dacă l-ar ajuta cu ceva în cariera scriitoricească să-şi lase părul lung. Cum părea mai degrabă pus pe glume decât dornic să înveţe ceva (de parcă ar fi avut prea multe de învăţat de la subsemnatul) i-am răspuns că nici nu se poate altfel. Cum, un scriitor cu părul tuns scurt?! Cine a mai pomenit, frate? Eu, dacă aveam părul lung mă pricopseam cu un contract de două ori mai avantajos. Mi s-a spus chestia asta în faţă. De fapt, chiar am început să-l las să crească. Nu se vede? E drept că doar de vreo lună… Bine, i-am mai sugerat că ar fi cazul să-şi lase şi muşchii mari. Treaba asta ajută mai ales la lansări de carte, că dacă te vede unul mai malac parcă nu-i prea vine să nu-ţi citească romanul. Sau măcar să nu-l cumpere…

Ne-am despărţit pe trei cărări după o după-amiază bine hidratată cu bere. După vreun an şi ceva l-am reîntâlnit. La o chestie de-aia unde se adună mulţi profesori. Mamă ce chică avea. Frate, ce claie pe post de păr… Abia l-am recunoscut. Şi de vreme ce l-am recunoscut m-au cam apucat remuşcările. Şi nu neapărat că-i stătea ca naiba, ştiam eu ce ştiam… Am încercat să mă fac că nu-l observ, dar se pare că nu mă prea pricep la asta de vreme ce m-a ginit din prima. Salut! Salut! Ce mai faci? Cum merge cu cărţile? Merge pe naiba. Nu prea merge. Tu?

Păi… Şi a scos un oftat din ăla de ţi se rupea inima. Băi, cred că trebuia să-mi las şi barbă. Nu merge deloc. Păi cum aşa? am reuşit să-l întreb storcând şi ultima picătură de ipocrizie de care eram în stare. Că de altceva chiar că nu mă simţeam în stare. Nu merge, nu mă ia lumea în serios. Dacă aveam barbă să ştii că altfel stătea situaţia.

Ei bine, m-am ferit să-i mai dau sfaturi.

Apropo, tu de ce nu ai părul lung?!

Păi nu vezi, eu mi-am lăsat muşchii ceva mai mari, compensează. Şi nu mă lasă soţia să port părul mai lung ca ea. Cică mă efeminează (cum de mi-a trecut prin cap?!)

Nu, omule, nu mă iau în serios. E mai rău ca înainte.

Disperare, nu alta.

Da’ tu ai mai publicat ceva de atunci?

Nu publicase nimic. O iotă. Nici să scrie nu s-a învrednicit. S-a lăsat în baza podoabei capilare, să-i facă reclamă şi să-l transforme dintr-un ilustru necunoscut în candidat pentru premiul Uniunii Scriitorilor (încă mai credeam în integritatea acestui for) sau, de ce nu? Direct la Nobelul pentru Literatură. Că s-au mai văzut cazuri…

Am încercat să-i spun că, de vreme ce nu şi-a mai dat silinţa să progreseze… Zadarnică trudă. Parcă vorbeam la pereţi. De ce nu-i cumpără nimeni cărţile deşi şi-a lăsat plete? Bine, nu ştiu dacă le avea în vreo librărie, dar parcă asta contează chiar aşa de mult când ai determinare cu carul? Trebuia să mai şi scrie? Păi nu a scris destul? Trei cărţi, adică suficient cât să trăiască o viaţă de pe urma lor. Constantin Chiriţă nu a trăit o viaţă de pe urma Cireşarilor? Adică alţii pot şi el să nu poată?

Frate, da nu credeam c-o să iasă aşa ceva… Ne-am despărţit mai bulversaţi decât ne-am întâlnit. Eu cel puţin, pentru că tipul era suficient de răscolit.

Şi atunci am avut o revelaţie. Una mai degrabă amară. Să nu dau sfaturi în glumă nici măcar în glumă. Nu ştii cu cine ai de-a face, pur şi simplu. E drept că am mai făcut asta şi până atunci. Şi azi îmi aduc aminte cum, cu vreo două decenii în urmă, într-o după amiază, am încercat să-l învăţăm (eu şi un alt bun prieten) pe un aspirant la statututul de rock star, cum să meargă pentru a fi „cineva”. Omule, mergi ca şi cum ai avea amortizoare la genunchi, să-ţi tot salte popoul. Ca şi cum ai avea arcuri. Aşa, tresăltat! Da, a fost de milioane, ne-am distrat toţi trei şi… Şi gata! Tipu’ n-a ajuns marele rocker care se visa, probabil mai degrabă nu pentru că  n-a utilizat mersul ăla ciudat ci mai degrabă că n-a mai cântat. Dar a prins la glumă şi a rezultat o distracţie de milioane.

Dar când ai de-a face cu astfel de specimene, parcă nu-ţi mai vine a glumi. Nu de alta, dar tipul cred că era cam deranjat la mansardă. În primul rând, el aştepta de la mine o confirmare (sper să-mi curăţ astfel conştiinţa) şi nu un sfat. Dacă-şi lasă părul lung o să-l ajute în carieră? Răspunsul sincer şi onest este nu. Dacă scădem onestitatea rămâne loc pentru ceva hohote de râs. Nu ajută. Nici măcar pe poeţi nu-i mai ajută chica de tip Emiescu. Nici chiar pe Eminescu nu l-a ajutat, cel puţin cât a trăit, nu de alta, dar mulţi aspiranţi la glorie vor să se bucure de aşa ceva pe lumea asta, nu să li se ridice peste ani şi ani statui pe care să se tot cace ciorile.

Dacă vă lăsaţi părul lung nu ajută. Dar, dacă vreţi neapărat să faceţi asta, nu mai întrebaţi pe altul, doar pentru a avea pe cine da vina în cazul în care măsura are eficienţă zero.  Fă-o şi gata! După ce te convingi cum stă treaba, încerci altă metodă, poate dă rezultate.

Aşa că, dacă aveţi de gând să cereţi sfaturi, cereţi-le din inimă. Celor care se pricep. Şi nu veniţi cu chestii deja băgate în cap la care să vi se ofere confirmarea care ţine loc de scuză. Că dacă nu-l ascultam pe dobitocul ăla. Sau – varianta auto-critică – ce dobitoc am fost că l-am ascultat pe ăla.

Cât despre cei care oferă sfaturi… Fiţi sinceri. Spuneţi ce credeţi că e bine şi nu ce vor să audă cei sfătuiţi. Nu se ştie niciodată cu cine aveţi de-a face. Încercaţi să oferiţi ajutorul după care junduiaţi când eraţi ca ei. Un sfat bun nu e niciodată de lepădat.

Şi, revenind la tipul de mai devreme, mă bucur că nu i-am spus despre Stephen King că, înainte de a deveni un scriitor de succes, a fost un beţivan fruntaş. Nu de alta, dar cine ştie ce se mai întâmpla cu el. Acum nu mai scrie. Nici nu mai are părul lung. Nu-l lasă nevasta. S-a însurat, adică. Şi a reuşir muierea aia a lui să ucidă artistul din el. Nu mai scrie, nu-mi mai poartă pică. Să fie într-un ceas bun.

P.S. Mă bucur, ca fiecare individ care s-a pricopsit cu blog şi microbul aferent, ca pe aici să treacă cât mai multă lume. Dar, dacă un anume aspirant la laurii de scriitor n-o să treacă pe aici, n-aveţi idee cât o să mă bucur.

 

 

 

2 thoughts on “Ce trebuie să faci pentru a deveni scriitor? Şi mai ales ce să nu faci.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *