Cine ucide setea de lectură? (I)

Din ce în ce mai multe voci, aparţinând unor specialişti sau mai puţin specialişti susţin că nu se mai citeşte cum se citea odată. Cei mai prăpăstioşi afirmă că, de fapt, nu se mai citeşte deloc. O afirmaţie deocamdată neadevărată dar care, cu timpul, s-ar putea transforma din prorocire în certitudine. Nu se mai citeşte cum se citea pe vremuri, este foarte adevărat. Şi, dacă în ziua de azi se mai vinde câte o carte de cap de român pe an (statistica asta nu eu am făcut-o), se poate trage concluzia că se citeşte ceva mai puţin de atât, pentru că una este să cumperi o carte şi alta e să o şi citeşti. Şi, în această privinţă, ca să nu supăr pe mine, îmi permit să mă folosesc pe mine însumi pe post de exemplu mai mult sau mai puţin negativ (sau pozitiv, depinde de unghiul de vedere). Cumpăr cărţi, e sportul meu preferat, cam cât pentru a asigura media anuală pe cap de locuitor pentru un sătuc ceva mai populat. Dar, la fel de adevărat, e că nu reuşesc să le citesc pe toate. Prin urmare, cred că media privind cât citeşte un român e mai jalnică decât cea care se referă la câte cărţi citeşte acelaşi român mediu.

Dar să revin la ceea ce e de spus despre setea de lectură. Ca oricare fel de deprindere pozitivă (sau negativă, de ce nu? Crede cineva că toate crâşmele au clienţi din alte cauze decât obişnuinţa până la dependenţă?) dragostea de carte şi lectură se insuflă, se cultivă. Nu e de ajuns să cerem, să pretindem să se citească. Trist dar în mare parte adevărat, mulţi dintre tinerii din ziua de azi nu s-ar atinge de o carte nici să-i torturezi cu ceară topită. Nu vor să audă, nu-i interesează. Părinţii ridică din umeri şi dau vina pe şcoală, de parcă de acolo trebuie să vină apetitul pentru citit. Mai exact, doar de acolo.

De fapt, pofta de citit se ucide în faşă. Bazele unei culturi serioase şi a unei atitudini pozitive faţă de lectură se pun în familie, nu trebuie lăsat ca de acest aspect să se ocupe doar şcoala (voi atinge şi această parte a subiectului, nu degeaba am pus un „I” în titlu). Cei mai mulţi dintre părinţi se laudă că fac totul pentru odrasla lor dar că, de cele mai multe ori, nu le cumpără cărţi. Vrem ca odrasla să citească atunci când va fi suficient de mare încât să desluşească slovele? Atunci de ce nu începem să-l obişnuim cu cartea încă din fragedă pruncie. De ce, de cele mai multe ori, prietenul puiului de om este televizorul? Aşa se procedează în cele mai multe dintre cazuri. În loc să se cumpere copilului o cărţulie din aia de carton tare, cu imagini colorate, cu două-trei rânduri scrise, care să-l intrige, să-l facă să se întrebe ce taină se ascunde în spatele lor, se apasă telecomanda pe canalul de desene animate. Că e mai comod, odrasla se cuminţeşte pe dată şi rămâne cu ochii lipiţi de televizor. „Nici nu-i mai auzi gura…”

Eficient şi ieftin. Abonamentul la cablu oricum e plătit, curentul costă dar nu cine ştie ce, că de când cu televizoarele astea noi, care consumă mai puţin ca un bec electric, contorul abia se mai învârte.  Investiţia deja există şi exploatarea se face cu costuri minime. De ce, în condiţii aşa de rentabile, să mai dai bani şi pe cărţi pentru copii? Mai ales că pomenitele cărţi, destinate categoriilor fragede şi foarte fragede de vârstă, costă enorm. Ăsta este adevărul, nu am niciun interes să-l cosmetizez. Ca şi în cazul hăinuţelor pentru copilaşi, cărţile pentru cei mici te rup la buzunar. Producătorii şi comercianţii preferă să vândă puţin dar cu profit maxim. Că cine are de cumpărat cumpără chiar dacă dă cât nu face şi cine n-are de cumpărat, n-o să-ţi fie client nici dacă-i dai cărţile gratis. Cine cumpără, cumpără, cine nu, nici măcar nu trece pragul vreunei librării. Asta e mentalitatea, acesta este clientul, fiecare încearcă să supravieţuiască şi, eventual, să trăiască cât mai bine. Piaţa e dură şi nimeni nu se gândeşte la consecinţele pe termen lung. Care consecinţe, dacă privim în jur, se şi văd deja, dar parcă e mai interesant să prespunem că încă nu s-a întâmplat ci o să se întâmple.

Câţi copilaşi primesc de la părinţi cărţi? Nu prea am văzut, nu prea am auzit. De ce să cumperi o cărţulie de carton în condiţiile în care, dacă tot vrei să marchezi banul la vânzător, poţi să cumperi de banii respectiv o sacoşă plină ochi cu chinezării de plastic. Pe care oricum puiul de om o să le strice, dar ce contează, că sunt ieftine şi-l ţin mai mult timp ocupat pe când cărţulia aia… Nu face, las’ că are el timp să citească, după ce o să ajungă la şcoală. Acum să se joace…

Să se joace, cum să nu, că de aia e copil. Numai că mentalitatea acesta se răsfânge negativ asupra înclinaţiei către lectură. Pe viitor, copilul va evita cartea. Mai ales când va face cunoştinţă cu cartea de-abia la şcoală. Adică acolo unde cititul e văzut ca o corvadă şi nu ca o distracţie, ca un mod de destindere. Pus în faţa unui program infernal şi a unor corvezi de natură intelectuală care-l solicită la maxim, copilul nu va iubi lectura, nu va îndrăgi prea mult cartea. Pentru că-i este străină. Şi în scurtul timp liber pe care-l va mai avea la dispoziţie, bietul copil va fi mai degrabă tentat să se joace la calculator sau tabletă de existenţa cărora află eventual înainte de existenţa cărţilor. Sau, dacă n-are aşa ceva, las’ că e bun televizorul, la care tot timpul se găsesc desene animate şi unde mai pui că viitorul scârbit de cărţi se poate şi odihni aşezat comod la orizontală. Copiii se joacă cu ceea ce li se oferă. Îi vedeţi pe cei mici bârnâind pe lângă o maşinuţă şi puteţi pune pariu că atunci când vor fi mari îşi vor dori să aibă automobilul lor. Nu bicicletă ci maşină. De mici se vor poliţai că au tot felul de seturi tematice, cu cătuşe, insignă sau mai ştiu eu ce. Se vor şi medici, că le place să se joace cu stetoscopul pe păpuşi. Chiar şi educatori sau profesori, că au văzut la şcoală. Vor să fie piraţi că au văzut la televizor. Dar de citit cărţi… De ce să citească dacă nimeni nu le-a oferit o carte la timpul potrivit? O carte pe care s-o rupă, s-o mâzgălească, nu contează, dar care să-i deschidă pofta de lectură.

Repulsia faţă de carte se învaţă din familie, din fragedă pruncie. Şi continuă şi la şcoală. Da, chiar la şcoală, acolo unde copilului ar trebui să i se deschidă orizontul către lectură. Dar, de cele mai multe ori, dacă de acasă există un oarecare interes, la şcoală treaba „se rezolvă”. Cum anume? Las pe episodul următor. Ca la televizor, cum s-ar spune.

Ca o concluzie parţială, doriţi un copil pasionat de lectură? Cultivaţi-i dragostea pentru carte încă din faşă. Pentru că dacă începeţi mai târziu, poate fi chiar prea târziu.

6 păreri la “Cine ucide setea de lectură? (I)”

  1. Dar ce spuneti de copiii carora li s-au cumparat carti de cand erau foarte mici, care au strans o mica biblioteca, pe care au si citit-o, si caee deveniti adolescenti refuza complet lectura? Si aceasta in conditiile in care parintii citesc zilnic, ambii, si au o biblioteca mare? Nu cumva scoala este cea care le-a stricat gustul pentru lectura, prin lecturile obligatorii si prin felul in care prezinta lectura? Nu cumva mass media cu care parintii se lupta in permanenta? Nu cumva societatea?

      1. Al meu avea vreo 12 ani cand a inchis ultimul volum Harry Potter (aparut la acea vreme – 2005) si mi-a spus ca nu va mai citi nimic. Motivul? „Nimeni nu poate scrie o carte mai buna de atat si, daca e mai proasta, nu vreau sa imi pierd vremea cu ea”. L-am mai momit in adolescenta cu niste Asimov, Herbert si Stanislaw Lem, apoi a venit internetul buluc peste noi si s-a terminat, desi eu nu pot adormi pana nu citesc macar cateva pagini dintr-o carte. Comand carti in fiecare luna, ii sunt exemplu viu… Degeaba!

  2. De unde sete de lectura in zilele noastre,cand copilul se naste cu laptopul si tableta in brate la fel ca biberonul???/cum sa mai citeasca cine o carte cand tot timpul stau pe feisbuc si alte site care le ofera tot ce-si doresc?de ce sa mai facem gimnastica mintii prin citirea zilnica a 30- 40 de pagini dintr-o carte???De ce sa invatam sa gandim cu mintea noastra cand ar putea sa o faca altii pentru noi?
    din experienta proprie am cumparat cate o carte de cate ori poate imi cumparam si o bijuterie,iubind cartile la fel de mult ca si bijuteriile,le citeam din scoarta-n scoarta,imi place sa citesc,mi-a placut mereu si nici familia si nici scoala nu mi-a insuflat acest lucru,pur si simplu s-a transmis genetic,m-am nascut cu el.
    in timpul facultatii pe care am absolvit-o pe carti ,nu pe computer,stateam cate 7-8 ore pe zi si citeam,exemplu un vol de aproximativ de 500 pagini,trecem de trei ,patru ori peste el si au fost zeci de examene daca pun in calcul si masteratuk de doi ani.Cunosc si cazuri cand absolventi de politehnica nu a citit nicio carte…..
    Stau si ma intreb pe ce baze se aseaza experienta si viata unuei persoane care nu a citit un rand toata viata????Cata saracie…..Acum as devora o carte dar din pacate la o pensie de 4oo lei trebuie sa-mi cumpar medicamente si mancare si o carte costa mult acum pentru mine….Asa ca va indemn cititi,cititi,cititi !!!!!Cu consideratie pentru domnul CIPRIAN MITOCEANU!!!!!

  3. Îmi vine în minte afirmația unui prieten care spunea că „tinerii citesc, doar că trebuie să știi unde să-i cauți”. Suntem câțiva, eu am mulți prieteni cu care împărtășesc pasiunea pentru citit și în mai toate cazurile părinții în loc de a ne susține, spun că ne pierdem timpul cu prostii. Eu am mai spus asta de multe ori:poti fi un copil, adolescent model, indiferent de influenta părinților. Ești un om diferit, ai propria personalitate, propria gandire. Și nu e obligatoriu sa folosești părinții ca pe un exemplu pozitiv. Îți poți dori și să nu fii ca ei. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *