Cine ucide setea de lectură (II)

Ca o concluzie trasă aşa, cu sângele fierbinte şi înainte de a scrie orice altceva, setea (sau foamea) de lectură este zdravăn ucisă pe meleagurile noastre. Sau, ca să nu-mi iau observaţii pentru limbajul folosit, mă voi mulţumi să constat că interesul pentru citit este căsăpit în România. Conştient sau mai puţin conştient, mai degrabă sistematic decât haotic, apetitul pentru cărţi şi tainele care se ascund între coperte este persecutat mai ceva ca pe vremea Inchiziţiei Spaniole. Nu exagerez, se vede în statistici.Se vede în nivelul de cultură şi civilizaţie. Se vede la tot pasul că nu se citeşte. Sau, dacă se citeşte, de multe ori se citeşte tocmai ceea ce n-ar trebui citit. Ca în Caragiale. Lectura este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire. Sau, dacă încă nu lipseşte cu desăvârşire, în viitorul nu foarte îndepărtat o să se întâmple şi asta. Din păcate. Dar marea întrebare la care vreau să ofer (şi să găsesc răspuns, că nu am pretenţia că deţin RĂSPUNSUL) este de ce anume se întâmplă asta. De ce nu se citeşte? Şi cum s-ar putea remedia această situaţie. Cunoscând cauzele, poate reuşim să ameliorăm fenomenul. Sau măcar aşa cred deoarece pemeleagurile mioritice practica a demonstrat de multe ori că teoria nu face două parale.

În prima parte a acestui demers atrăgeam atenţia asupra faptului că dragostea de literatură se ucide în faşă. Nu exagerez deloc. Copilul, nefiind obişnuit cu cartea în niciuna dintre formele ei, nu va resimţi decât un interes pasager pentru lectură, fiind mai degrabă ispitit să se joace cu tableta, telefonul mobil sau calculatorul. Cam ceva de genul interesului pe care-l ridică acceleratul care trece printr-o haltă. Fuse şi se duse, nici n-am apucat să-l văd ca lumea. Şi dezinteresul pentru carte se cultivă pe mai departe în familie.

În ceea ce priveşte lectura, părinţii aşteaptă minuni de la învăţători. „Vreau să-l văd doamnă, că ştie să scrie şi să citească, să-l văd citind”… Doar că puiul de om nu va citi decât din obligaţie şi va profita de orice slăbire a autorităţii familiei pentru a se deda unor activităţi mult mai plăcute, cel puţin pentru moment. Se ignoră – repet – importanţa celor şapte ani de acasă. În cea mai fragedă parte a vieţii copilul învaţă de la părinţi, de la restul membrilor familiei. Dacă-şi vede tatăl citind ziarul, cea mai aprigă dorinţă va fi, la un moment dat, să citească ziarul. Dacă-l vede butonând telecomanda o să deprindă aptitudinea asta într-un timp record. Dacă tata are obiceiul de a fuma în faţa copilului să nu se mire că, peste nici câţiva ani, odrasla îl va sărăci de ţigări. La fel şi cu mama, dacă ea ţine morţiş să-şi relaxeze mintea cu telenovele, să nu se mire că eroii de pe ecran se vor dovedi mai interesanţi decât cei din cărţi, chiar dacă-s personaje deplorabile, interpretate de actori de duzină. Cum se învaţă cel mic, aşa merge mai departe.

Câţi dintre părinţii care se plâng că odraslele se uită la cărţi ca şi cum ar fi pline cu otravă au citit împreună cu copilul lor la vârsta potrivită? Câţi au oferit un exemplu personal în această privinţă. Întreb şi eu, de unul, de altul ce carte a mai citit. Lasă-mă, domnule, crezi că eu am timp de citit? Vezi ce vremuri grele trăim, cine mai are timp de-o carte?

Cine are timp de-o carte?! Cine-şi face timp. Dacă te apuci de săpat afli că se dedică enorm de mult privitului la televizor. Telenovele şi emisiuni de o factură îndoielnică. Nu dau nume, luaţi la grămadă, tot una e. Ore întregi pe zi pierdute în faţa televizorului doar-doar s-o întâmpla marea poveste de iubire în episodul de azi. Timp irosit aiurea pentru a-i vedea pe alţii cum îşi dau cu părerea. Noi nu suntem în stare să ne facem propria părere? Chiar  aşa de neajutoraţi suntem? Odrasla imită comportamentul şi poţi constata adesea că pui de om îşi dau cu părerea despre probleme şi personaje care depăşesc cu mult categoria de vârstă. „Vorbeşte ca un om mare”. Mai degrabă repetă ca un papagal pentru că, s-avem iertare, de cele mai multe ori, cam la asta se reduce toată „inteligenţa” Când îi vezi dându-şi cu părerea, încerci speranţa că poate citesc ceva. Zadarnic! De cele mai multe ori cititul nu e trecut pe lista priorităţilor. Poate că nu e trecut pe nicio listă.

Nu citeşte copilul?! Dar pe tine, ca părinte, te-a văzut citind? N-ai timp să citeşti alături de copilul tău? Fă-ţi timp. Ai de unde. Renunţă la calculator, renunţă la telenovelă, renunţă la analize politice. Renunţă şi la meci, care-i problema? Renunţi pentru copilul tău, nu renunţa la copilul tău. Citeşte în prezenţa lui. Citeşte împreună cu el. Fă-ţi timp nu doar pentru asta, ci pentru a fi cu copilul tău. Şi poate că o să citească.

Am spus „poate” deoarece cititul nu se deprinde numai în familie. Dar familia este cea care pune temeliile unei deprinderi nobile. Sau poate pune, pentru că de multe ori, prinşi de vârtejul realităţii zilnice, unele lucruri se mai uită. Se mai amână. Sau chiar sunt înfierate. O fostă elevă îmi spunea că mama ei – atenţie, mama ei – i-a atras atenţia că dacă mai vine cu cărţi acasă, o să aibă de suferit. Că ea nu pricepe de ce fiica ei „dă banii pe prostii”. Scandalul a escaladat când odrasla a vrut să cumpere o carte de vreo 60 de lei (şase sute de mii, cum era pe atunci). „Dacă dai bani pe porcăria aia, n-ai ce căuta acasă”. Pomenita porcărie era un dicţionar englez-român, foarte necesar pentru un copil care vrea să înveţe. Dar când are parte de părinţii nepotriviţi… Nu de alta, dar mereu îi aud pe unii că le cumpără progeniturilor cărţi şi nu le citesc. Nu citesc părinţii, să nu se aştepte la asta de la copii. Dar când copilul vrea să citească, să înveţe, şi-l ameninţi cu fugăritul de acasă pentru că doreşte să-şi cumpere un dicţionar… Mai bine nu comentez, că se poate interpreta. Asta în condiţiile în care multe cărţi costă mai puţin decât un pachet de ţigări, de pildă. Dacă ştii unde să le cauţi şi ai rbdare, le poţi scoate chiar mai ieftin. Şi, cu toate acestea, cărţile nu se vând. Cunosc părinţi care topesc zilnic cel puţin un pachet de cuie de coşciug dar nu se îndură să dea patru lei pe-o carte pentru copil. Sau trei lei. Costă carte, costă! Şi dacă ar costa, de ce să nu o cumperi? Oricum poate face mai multe pentru viitorul copilului tău decât pachetul de papiroase. Poate că ţi-e greu să renunţi, dar ce-are  face? Nu contează la ce renunţi. Contează pentru cine renunţi. Şi spuneţi-mi că nu merită efortul.

Aşa că, dragi părinţi, dacă vă plângeţi că nu citesc copiii, încercaţi să vă amintiţi când anume aţi încercat să le insuflaţi dragostea pentru această activitate. Când aţi citit împreună. Poate când le-aţi cumpărat prim carte.

Dacă încă mai aveţi timp, încercaţi să remediaţi problema. Merită. Nu costă prea mult. Mai degrabă ttimp decât bani. Timp pe care-l dedicaţi cu dărnicie unor activităţi frivole.

Voi reveni… Mai sunt multe de spus. Mult prea multe. Şi simt nevoia să le spus, dacă nu pe toate, măcar pe cât mai multe. Până atunci, lectură plăcută să aveţi, oameni buni. Alături de copiii voştri.

2 thoughts on “Cine ucide setea de lectură (II)”

  1. Bun, s-o luam pe rand. In primul rand, cei 7 ani de acasa nu mai sunt demult 7. Copilul meu are 8 ani. Dar…de la 2 ani cresa, apoi gradinita…iar scoala, sa-mi fie cu iertare, dar n-avea 6 ani cand a intrat la pregatitoarea de la scoala. Cu noi cred ca petrece 4 ore pe zi. Si week-end-ul e tot al nostru. Si totusi, timpul asta am incercat sa-l petrecem impreuna. Facem lectii, jocuri (cat se poate) si da…citim. Pe mine ma vede citind, seara, inainte de somn. Pe sotul meu la fel, il vede citind…tot seara. Nu mai stiu cand i-am luat prima carte, insa imi amintesc ca la un moment dat incepuse sa silabiseasca prin cartile mele, asa ca mi-am dat seama ca ar fi cazul. Am citit impreuna pe litere, silabe, cuvinte. Citeste bine si ii placea sa citeasca. DAR… acum vine un mare dar…nu doar familia e raspunzatoare pt dorinta sau lipsa de dorinta pt citit. A venit de la scoala cu tot felul de idei de la colegi, jocuri pt tableta, calculator. Nu e nici ea pe langa, am lasat-o si pe ea sa se joace pe tableta sau pe laptop. Dar consider, fara a fi subiectiva, ca petrece la calculator mult mai putin timp decat alti copii. Mai nou, gaseste orice pretext pt a evita cititul. I-am cumparat carti pt varsta ei, am insistat sa le citeasca, i-am facut program, apoi i-am zis sa-si faca ea program de citit, sa nu fim absurzi si s-o obligam cand poate ca nu are chef. Numai ca lipsa de chef se extinde. Am incercat sa discutam cu ea despre cartile citite, sa ne implicam, sa ii fim alaturi. Sa fim seriosi. Felul in care ati aruncat vina asupra parintilor chiar ma jigneste. Sunt si parinti care se implica, dar ritmul alert in care societatea de azi se misca iti ofera tot mai putin timp pt a face tot ce-ti propui. Sunt persoane care citesc, sunt copii care citesc, sunt copii care, chiar daca pt o perioada le-a pierit cheful, acesta poate reveni si se apuca din nou de citit. Se citeste…depinde in ce mediu te invarti si in ce parte privesti.

    1. Foarte adevărat, nu doar familia poartă răspunderea pentru „asasinarea” poftei de lectură. Dar ajung şi acolo, articolul de faţă nu e decât una dintre faţetele analizei unei acţiuni care, printre altele, o să ne transforme într-un viitor nu foarte îndepărtat într-o naţie de materialişti fără scrupule, uşor de manipulat şi de cumpărat. Rezultatele se văd deja. Din păcate, se poate şi mai rău

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *