Cine ucide setea de lectură (III)

După  o pauză cam mare (după părerea mea) şi mult prea scurtă (după părerea altora, o să vedeţi de ce) am revenit în Blogosferă. Ce am mai făcut, ce am mai citit şi ce am mai scris în această perioadă, poate voi detalia la timpul potrivit. Sau poate că nu. Nu de alta, dar nu simt nevoia să mă laud cu tot ce am făcut şi să mă plâng de ceea ce nu am făcut.

Unul din motivele pentru care am revenit a fost continuarea demersului privind lectura. Sau mai bine zis un soi de anchetă personală cu privire la ce şi cine are interesul ca românii să nu mai citească, să privească la cărţi ca şi cum acestea le-ar face mai mult rău decât bine. Există un soi de conspiraţie în această privinţă? Tot ce e posibil… Dar să nu anticipăm.

Cătinel, cătinel, micul pui de om la care setea de lectură este încă în stare incipientă, încă se mai poate face ceva în privinţa asta, ajunge la grădiniţă. Pentru unii dintre părinţi grijile abia acum încep. Pentru mulţi este perioada când respiră uşuraţi. Uşuraţi pentru că lasă educaţia copiilor pe alte mâini. Competente şi calificate, cum se spune. Şi au o aşa încredere în sistemul educaţional şi cei care mişună prin el încât nu se mai preocupă de nimic.

Mai pe scurt, demersul educaţional al părinţilor (al unora dintre ei, să fiu mai exact) se termină de îndată ce odrasla ajunge pe mâna celor plătiţi de stat să se ocupe de educaţie. Pe urmă nu-i mai interesează. Doamna educatoare să se descurce, că de aia are studii şi e plătită cu cât e plătită de stat. Pe alţii îi interesează dar ce nu trebuie, pentru că aşa e românul, dacă are ce cleveti şi despica în patru, nu-i mai trebuie altceva.

Educaţia copilului ar trebui să fie rezultatul unei munci comune. Şi implicare. A ministerului, educatorilor. Dar şi a copiilor şi părinţilor. De cele mai multe ori toată treaba este lăsată pe umerii educatoarelor. Care fac şi ele ce pot sau se pricep. De multe ori nu se prea pricep. Nu de alta, dar cu epidemia asta de studii la foarte mare distanţă şi foarte redusă frecvenţă competenţa are de suferit. Suferă enorm, dar cât timp nu importă decât diploma şi nimic altceva, competenţa nu are decât să sufere.

Aparent, la grădiniţă, într-un cadru educaţional adecvat, cu personal competent şi dedicat, puiul de om ar trebui să descopere minunata lume a lecturii. Sau măcar a poveştilor, care să-i deschidă uşa ce duce în lumea lecturii. Însă lucrurile stau cu totul altfel. Câţi dintre voi ştiu, de pildă, că programul normal al unei grădiniţe (cu program normal, nu prelungit) este de cinci ore pe zi? Da, aţi citit bine. CINCI ORE PE ZI.  Acesta este programul de funcţionare al unei grădiniţe. Dar cei mai mulţi vă duceţi copiii la opt şi-i luaţi la ora doisprezece, nu?

Aşa că, dacă pornim de la premisa că nu se respectă programul… Dacă nu se respectă programul să nu ne aşteptăm la minuni în timpul programului. O cunoştinţă îmi povestea că odrasla a pierdut de pomană timpul la o grădiniţă prestigioasă. Din municipiu reşedinţă de judeţ, nu o grădiniţă oarecare, de pe la ţară. După trei ani de grădiniţă copilul nici nu ştia să coloreze cum trebuie, nu se pricepea să deseneze cifrele şi dintre litere nu ştia decât pe cele pe care le folosea la trastatură pentru împuşcat creaturi şi alte chestii. Poveşti?! De-abia ştia ce s-a întâmplat cu fata babei şi fata moşului. Ceva despre o capră şi cam atât. Dar, pentru compensaţie, era la curent cu desenele animate. În clasa de la grădiniţă la loc de cinste era calculatorul. Nu de alta, dar sunt educatoare care, pur şi simplu, nu pot lucra cu copiii dacă nu apelează la metode moderne, de genul calculatorului. Dacă e legat la net, e şi mai bine că nu mai trebuie să dea bani pe CD-uri sau să milogească la vreun specialist care să le descarce de pe torenţi sau alte programe pirat. Şi cea mai mare parte a demersului educaţional de la grădiniţă funcţionează în felul următor. Educatoarea apasă pe buton şi bagă CD-ul. Sau caută pe net şi găseşte desenul animat potrivit. Care e şi dublat, să nu mai obosească doamna citind ca Andreea Esca de pe prompter. Şi copii stau lipcă cu ochii la ecran. Nu se mai ceartă, nu se mai joacă periculos, nu o mai obosesc pe doamna. Toată lumea e fericită. Copilul ştie o mulţime de poveşti dar din alea văzute pe ecran, nu citite de doamna. E şi mai mişto, că acolo vezi ce şi cum, nu trebuie să faci un efort colosal să-ţi imaginezi. Că bietul omuleţ nu e capabil să lege cum trebuie cuvintele, să relateze ceva coerent, asta e altă problemă.

Deci, pentru cei interesaţi, vă dau un pot. Dacă în sala de grădiniţă există un calculator, e foarte probabil ca doamna pe mâna căreia lăsaţi copilul să nu ştie cum stă treaba cu metodele alea moderne pe care se laudă că le stăpâneşte. Calculatorul nu e pentru demersul didactic modern şi european (sic!), e pentru filme. Din alea care-i fac pe copii mieluşei. Şi ignoranţi. Pentru moment nu se plânge nimeni, poate nici cei care ştiu cum stă treaba. De jenă, de bun simţ, cine ştie. Rezultatele se văd mai târziu, dar cine să le mai poată îndrepta? Şi dacă „doamna” vă cere să-i aduceţi CD-uri cu ce-i place mai mult copilului, faceţi-o pe prostul şi cu nesimţire explicaţi-i că progeniturii îi place să i se citească. Din cărţi. Şi aduceţi-i cărţi doamnei. Pe bune, are nevoie. Dacă vă pricepeţi, umblaţi cu şurubelniţa prin computer şi faceţi-l praf. Dacă se cer bani pentru monitor, că trebuie unul mai mare şi mai performant să nu-i doară pe copii ochii, refuzaţi din start. Cărţi vă dăm, CD-uri nu. Nu e nicio ruşine, e vorba de copilul dumneavoastră, nu de al altuia.

Una dintre cele mai simpatice educatoare mi-a rămas în minte pentru o chestie care ar face scepticii (acea categorie de sceptici optimişti când e vorba despre viitorul luminos al învăţământului românesc) să spună ceva de genul „Fugi, dom’le  că nu se poate aşa ceva. Mănânci din ăla cu lopata”. Dar să revin la fiinţa simpatică. Jumătatea anului şcolar trecuse de ceva vreme.  La o grupă „mixtă”, cum se mai găsesc pe la ţară, doamna habar nu avea câţi copii trebuie să meargă în toamnă la clasa pregătitoare. Deşi, oficial, ar fi trebuit să aibă un program, avea de parcurs o programă trasată de minister. Adică trebuia să ştie la câţi copii predă pentru grupa mică, ce număr de odrasle are la cea mijlocie şi cam pe câţi n-o să-i mai aibă în grijă la anul. Suprinzător, nu ştia. Asta dă de bănuit cu privire la activităţile din timpul programului. „Care activităţi?” mai exact.

Prin urmare, dacă aşteptaţi ca gustul pentru lectură să se dezvolte la grădiniţă şi nu faceţi nimic în privinţa asta încă de acasă, vă înşelaţi amarnic. În cele mai multe dintre grădiniţe stăpân este „computatorul”. Care dă filme şi desene în prostie. Cărţile, de cele mai multe ori, sunt de decor. Cei mici nu prea au acces la ele că le strică şi costă scump. De citit nu se citeşte. Când doamna începe să citească se găseşte câte unul care fie a auzit povestea, fie nu are chef să asculte şi îşi face de lucru. Şi doamna se supără. Şi după ce-l muştruluieşte dă drumul la monitor. Copii, azi n-o să vă spun povestea, fac ceva mult mai bun, vă pun filmul.

Aşadar, vedem că grădiniţa de copii nu mai e plină de jucării, ci a fost acaparată de nemernicul calculator devenind un soi de depozit de copii unde cei mici vin să se uite la filme. De cele mai multe ori treaba asta mulţumeşte pe toată lumea. Ministerul se face că nu vede, privind totul prin prisma contabilităţii. Jucăriile costă, cărţile pentru cei mici sunt nesimţit de scumpe. Mai ieftin e calculatorul. Unii părinţi răsuflă uşuraţi ştiind că, atunci când ajung la „grădi” nu-i ia doamna la rost şi le cere bani pentru nu ştiu ce chestie a făcut ăla mic praf. Copiii sunt copii. Iau de bun ce li se oferă. Sunt dopaţi cu calculatorul de mici. Părinţii se bucură când îl văd pe cel mic cum se caţără pe scaun, cum îşi dă drumul la calculator şi cum bagă el filme ori joculeţe. E deştept, taică, foarte deştept. Ştie să lucreze cu „computatorul” încă din leagăn. O să ajungă om mare… Cum anume o s-o facă fără să citească o carte? Păi dacă privim la jungla politică, ne dăm seama că are şanse…

Dacă vreţi ca lectura să devină o obişnuinţă pentru copil, dacă doriţi să-l vedeţi cu cartea în mână şi nu butonând în neştire tastele telefonului sau glisând pe tabletă, atunci ridicaţi problema lecturii la grădiniţă. Dacă se supără doamna, n-are decât. Poate să-şi caute alt loc de muncă. Să dea drumul la calculator se pricep şi copiii. Le e mai greu să deschidă o carte. Iar dacă nu sunt îndrumaţi, nu sunt ajutaţi când mai pot fi ajutaţi, deveniţi adulţi o să privească la cărţi ca la nişte obiecte inutile.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *