Cum arată „Hoţii de elevi”

Pe la începutul activităţii didactice (să tot fi avut doi-trei ani vechime în branşă) am participat la Consfătuirea profesorilor de istorie din septembrie, prezidată de regretatul inspector Doru Vilhem. Profesionist desăvârşit dar mai presus de toate om.

Spre deosebire de legendele  sumbre ţesute în jurul inspectorilor, în preajma domnului Vilhem te simţeai relaxat. Şi aveai ce învăţa de la Doru Vilhem, indiferent că era vorba despre aspecte care ţineau de activitatea didactică sau depre chestiuni de viaţă.

La consfătuire, după ce s-au discutat chestiuni mai puţin arzătoare s-a ajuns şi la Examenul de Capacitate (cum se dădea pe atunci la clasa a VIII-a) unde s-a constatat că Geografia bătea rău Istoria. Având în vedere că elevii puteau opta între Geografia României şi Istoria Românilor la examen, cei mai mulţi îşi puseseră speranţele în Geografie şi nu în Istorie, cum şi-ari fi dorit mai-marii responsabili de disciplină. Ăia de la minister, pentru că pe plan local nu exista o presiune în această direcţie.

Domnul Vilhem a făcut câteva aprecieri pline de bun simţ faţă de situaţie, respectiv faptul că la Geografie materia putea fi structurată mai logic decât la Istorie, unde mai pândea şi un pârdalnic de eseu. Care, după cum se aprecia, îi cam speria pe elevi.

Numai că o doamnă a simţit nevoia să facă puţin spectacol.

-Vai, domnu’ inspector. Vai!

Aşa era de văicărită cucoana că vai-ul ei era pus pe trei note. Nu mă pricep eu foarte mult la muzică, dar clar e vorba de trei note, diferite, ceva gen „Do” de sus, „Sol” şi „Mi” (iar de sus). A, şi mai avea şi o mutră de bocitoare că-ţi venea s-o iei la palme.

-Vai, domnu’ ispector, trebuie să faceţi ceva că nu se mai poate. Vai! Ştiţi dumneavoastră ceva? Colegii de geografie ne fură elevii şi de aceea nu mai dau elevii Capacitatea la Istorie. Spuneţi dumneavoastră ceva că nu se mai poate. Vai! Faceţi ceva să nu ne mai fure elevii că vedeţi în ce situaţie am ajuns.

Sincer, am fost aşa de şocat de reacţia madamei plângăcioase că am uitat să râd.

Inspectorul a spus câteva vorbe mari atunci.

-Cum adică vă fură elevii? Să nu mai spuneţi niciodată că cineva v-a furat elevii. Dacă cineva reuşeşte să atragă elevul spre disciplina pe care o predă el în dauna altui profesor, respectivul numai hoţ nu poate fi numit.

Bine spus.

O persoană decentă, care să fi avut în dotare măcar puţin din ceea ce se numeşte bun simţ ar fi tăcut din gură. Şi ar fi şters-o din sală pe nesimţite. Însă piuitoarea nu şi nu. Îi tot dădea înainte cu hoţii de elevi, cei care-i furau elevii pe care ea – dacă n-ar fi fost pomeniţii hoţi – ar fi reuşit să-i determine să susţină examenul la Istorie. Şi poate că ar fi reuşit să obţină nişte rezultate notabile. Însă de vină pentru lipsa personală de eficienţă erau – evident pentru toată lumea – hoţii de elevi.

În ziua de azi, când interesul pentru educaţie şi cultură pare să fi atins cote minime (mă amăgesc cu gândul că mai rău nu se poate deşi ştiu foarte bine că este loc de mai rău. De mult mai rău…) mai există oameni care reuşesc să le insufle copiilor dragoste pentru materia pe care o predau. Mai există oameni capabili să urnească spiritele, să facă lecţii care să nu plictisească.

E din ce în ce mai greu să atragi elevii spre studiu, spre carte. Într-o lume dominată de tentaţiile internetului unde cei mai mulţi preferă să piardă timpul decât să facă ceva util – da, e adevărat, se pot face o mulţime de lucruri utile cu ajutorul internetului, nu doar pierdut timpul pe Facebook şi cu joculeţe care nu duc la nimic bun, cei care reuşesc să facă miracole didactice ar trebui să se bucure de aprecierea şi respectul semenilor.

Însă uneori sunt numiţi hoţi. E drept că hoţi de elevi, dar, pe de altă parte, hoţul tot hoţ rămâne. Şi sunt numiţi astfel de către colegii lor. Care, incapabili să atragă elevul spre materia pe care au pretenţia că o predau, se grăbesc să arate cu degetul. Fără să mai gândească, fără să ia în calcul ridicolul situaţiei în care se pun de bunăvoie, doar din prostie şi ură. Hoţii, ne fură elevii… Piu! Piu! Piu! Şi „Vai, domnu’ inspector!”.

„Hoţii” de elevi sunt oameni pasionaţi, oameni care reuşesc să ofere copiilor pe care-i au în bănci nu doar cunoştinţe, ci şi o parte din sufletul lor. Oameni capabili să sfărâme întunericul ignoranţei, capabili să insufle dragoste şi pasiune. Sunt oameni responsabili, oameni care nu se plâng de vitregia sistemului, de salarii şi de ce se mai plâng cei care-i arată cu degetul. Oameni care fac totul cu pasiune şi cu dragoste.

Aşa arată hoţii de elevi. Şi trebuie apreciaţi pentru ce fac ei, nu huliţi de către miorlăitori care, dacă nu reuşesc să facă nimic pentru a-şi îmbunătăţi imaginea, preferă să arunce cu noroi. E mai simplu să arăţi cu degetul, să dai verdicte. Da, e mult mai simplu.

Aţi auzit de vreun hoţ de elevi? Înainte să-l reclamaţi la Poliţie, mai gândiţi-vă.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *