Până unde merge grija părinţilor faţă de profesori

Finalul de an şcolar este marcat în general de agitaţie, dar şi de o stare de melancolie. S-a mai dus un an… A mai terminat o generaţie… Te desparţi de copiii pe care i-ai văzut crescând sub ochii tăi timp de patru ani. Cu bune, cu rele, o nouă promoţie bate la porţile liceului. Şi, pe undeva, simţi mândria că ai contribuit şi tu la educaţia ei.

Însă pe lângă forfotă şi nostalgie sfârşitul de an şcolar este şi prilej de iritare, de a acumula energie negativă. Părinţi pe care nu i-ai văzut prin şcoală cu anii îşi aduc aminte că au şi ei elev la şcoală. Coincidenţă sau nu, îşi aduc aminte de odraslă numai când e pe cale să se califice pentru Olimpiadă. Pentru Olimpiadele de toamnă, mai exact, numite de răuvoitori corigenţe. Şi dacă respectivul reuşeşte să se „califice” pentru trei probe la Olimpiada de toamnă, e premiat cu repetenţie. Aşa că e destul de posibil să fie vorba de ceva mai mult decât simplă coincidenţă.

Glumesc, desigur. Cel mai simplu mod de a-i cunoaşte pe părinţii unui elev problemă este să-l laşi corigent. Garantat primeşti o vizită la şcoală. De cele mai multe ori se ajunge la genul de discuţie care te plombează cu energie negativă pentru tot restul săptămânii. Chiar dacă începi de luni.

Însă există şi excepţii. Mi s-a întâmplat cu ceva ani în urmă dar şi acum, când îmi aduc aminte de acel episod, încerc măcar un zâmbet. Atunci am râs din toată inima.

Un elev (oarecum) problematic. Capabil dar neimplicat. S-a apropiat periculos de punctajul care-i asigura calificarea la Olimpiada de toamnă. Aşa o perspectivă de luminoasă i-a atras la şcoală pe părinţi. Oameni de treabă de felul lor, nici pe departe n-am avut parte de ameninţări că o să văd eu, că o să se ducă la Inspectorat (de regulă, genul acesta de părinţi sunt convinşi că cei de la Inspectoratul Şcolar nu au văzut în viaţa lor cum arată părinţii de repetenţi sau corigenţi şi ţin neapărat să le îmbogăţească orizontul cultural), că o să mă reclame direct la Minister ori la ziar. În ultima perioadă pentru astfel de abateri (şi multe altele) am fost reclamat la primar.

Însă cei doi părinţi de care povestesc au fost oameni rezonabilli. Chiar foarte rezonabili:

-Dom’ profesor, vă rugăm frumos. Patru ani de zile nu v-am deranjat niciodată cu nimic, nici măcar nu am venit la şcoală să întrebăm ceva  pe vreun profesor, să-l deranjăm cu tot felul de nimicuri. Vă rugăm, ţineţi cont de treaba asta şi înţelegeţi-ne măcar odată – singura dată când apelăm şi noi la cineva – şi daţi-i drumul că oricum nu facem inginer din el.

Mai poţi replica la aşa o mostră de amabilitate şi grijă faţă de cadrul didactic?

2 thoughts on “Până unde merge grija părinţilor faţă de profesori”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *