Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană

Cu ceva ani în urmă, pe vremea când eram director de şcoală şi credeam – încă! – da, credeam că învăţământul românesc mai are vreun viitor am avut parte şi de o experienţă destul de interesantă, relevantă pentru cei care se mai întreabă de ce la noi învăţământul merge atât de prost iar alte ţări  înregistrează progrese la acest sensibil capitol.

Un soi de schimb de experienţă cu nişte educatoare venite taman din Italia. Spun soi de schimb de experienţă pentru că aşa a fost numit, cu pompa de rigoare, de către partea română. Personal consider că schimbul de experienţă presupune să le arătăm şi noi câte ceva italienilor, ceva care să-i dea pe spate şi să-i facă să-şi dorească să ajungă acasă cât mai repede. Unde să înceapă a povesti cui se nimereşte şi cui poate să decidă vreo schimbare în învăţământul din Peninsulă ce chestii interesante au învăţat ei în România. Şi ce minunat ar fi să le aplice la mama lor acasă. Adică la italieni.

Evident, schimbul de experienţă a fost cât se poate de unilateral. Dar poate că a fost mai bine că s-a petrecut aşa. Am scăpat şi noi, partea română, dacă nu cu obrazul curat, cum se speră, măcar fără pomenitul obraz foarte terfelit. Dacă nu le prezinţi nimic concret la italieni n-au cum să-şi dea seama pe ce lume trăim. Şi ne oferă posibilitatea de a ne lăuda în continuare cu ce învăţământ de calitate avem noi, ce mişto e să fii elev şi profesor în ţara numită România. Despre care numai noi spunem că are formă de inimă, restul locuitorilor de pe planeta asta, care au auzit de România, susţin că e vorba de ceva care seamănă cu un peşte.

Dar să revin la schimbul de experienţă. Care a debutat cu un episod cât se poate de jenant pentru partea română – voi scrie câte ceva şi despre acele momente pline de penibil.

Până la urmă s-a rezolvat şi au început italiencele să ne prezinte materialul cu care veniseră taman din Peninsulă.

Am avut de vizionat multe prezentări PowerPoint la viaţa mea. Aşa li se pare unora interesant, să bage un fel de însăilătură numită pompos PPT. Unor astfel de „pricepuţi” le-ar prinde bine o sesiune de antrenament cu doamnele din Italia. Abia atunci mi-am dat seama şi eu ce anume înseamnă PPT. Artă în adevăratul sens al cuvântului.

Şi despre artă au vorbit. Despre educaţie plastică la grădiniţă.

De câteva ori am avut impresia că ne prezintă magazia unui combinat specializat în materiale destinate educaţiei plastice. Italienii aveau într-o singură grădiniţă mai multe materiale decât găseşti într-un judeţ din România. Educaţia plastică chiar asta înseamnă în Peninsulă. E luată foarte în serios.

Statul ajută grădiniţele. Şi nu doar în ceea ce priveşte Educaţia plastică. Dar să ne limităm doar la acest aspect. Vopsele de calitate, pânze cu duiumul, şevalete, galerie de artă, lut pentru modelat. Cuptoare de ars figurinele de lut. Atelier de olărie şi multe altele.

Şi eu stăteam undeva prin spatele sălii şi mă gândeam la acuarelele de trei lei şi pensoanele universale la care se rezumă, pentru cei mai mulţi dintre elevii din România, Educaţia plastică. Un obiect ce de multe ori este poreclit „Desen” pentru că asta se face la ora respectivă. Se desenează. De cele mai multe ori sub îndrumarea unui profesor lipsit de studii care primeşte orele de „Plastică” fie pentru a i se completa catedra, fie la suplinire. Şi într-un caz şi-n celălat se comportă după principiul „Cât dai atăta face”. Adică dacă eşti plătit ca necalificat de ce să prestezi muncă de calificat? De parcă mulţi dintre calificaţii pe ramură s-ar implica mai grozav.

Desigur, implicarea ţine şi de dotările la care ai acces. N-o să poţi ajuta pe nimeni să creeze o operă de artă având la dipoziţie acuarele de doi lei. Talentul e doar o parte a întregului care duce la opera de artă.

Statul nu se implică. Nu ajută, nu subvenţionează Educaţia plastică. Dar asta nu trebuie să ne mire. Statul oricum nu se implică prea mult în subvenţionarea învăţământului. Salariile profesorilor, aşa mici cum sunt, înghit cea mai mare parte din bugetul Educaţiei. Despre dotări în adevăratul sens al cuvântului nici nu poate fi vorba în condiţiile în care cei responsabili nu au găsit resursele financiare pentru a asigura manuale şcolare pentru toţi elevii.

Educaţie plastică?! De ce ar mai arunca statul bani şi pe aşa ceva? Cui trebuie artă? La ce foloseşte arta? Gândire de guvernanţi.

Printre altele am aflat lucruri interesante şi despre oraşul din care veneau doamnele educatoare. Un oraş al cărui nume îmi scapă, indiferent cât îmi solicit memoria. Dar am reţinut că avea vreo treizeci de mii de locuitori. Comparativ cu populaţia oraşului Dorohoi în vremurile mai bune.

Într-un oraş cât Dorohoiul existau galerii de artă. Nu o galerie, ci galerii de artă. Mai exista şi o filarmonică. Şi două – DOUĂ! – teatre. Care aveau spectacole cu casa închisă.

Comparativ, judeţul Botoşani – judeţul, nu oraşul –  are doar un singur teatru. Unul în care multe dintre premiere – ce să mai vorbim de spectacolele ca atare – adună mai mulţi actori pe scenă decât spectatori în sală. E drept că şi la Botoşani sunt spectacole cu casa închisă. Păi dacă n-a venit să cumpere nimeni bilete de ce să mai fie deschisă?

Ne plângem de lipsa de cultură. Ne plângem că pe români nu-i interesează cultura. Că mai degrabă ascultă manele decât muzică de calitate. În cele mai multe dintre case n-o să găseşti un tablou. Poate doar postere cu gagici despuiate.

Criticăm incultura dar nu facem nimic să o combatem. Italienii sunt învăţaţi de mici să preţuiască arta, cultura. La noi seminţele inculturii au culoare politică.

Aplecarea spre cultură, spre estetic, se face din copilărie. Şi cu investiţii serioase în educaţie. Care la noi lipsesc. Pentru că asta se doreşte de la noi. Să fim un popor de inculţi. Inculţi dar cu pretenţii.

 

Un gând despre „Cum se cultivă dragostea de artă şi frumos – experienţa italiană”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *