De ce au cu adevărat nevoie cadrele didactice

Articolul de ieri a încins oarecum spiritele. Sincer, nu mă aşteptam la atâtea vizite. Însă, pe de altă parte, mă aşteptam să fiu luat „la ture”. N-am fost dezamăgit nici de partea cu vizualizările, nici legat de luatul la ture. Pe facebook, la distribuiri ale postării sau pe privat, am primit ceva mesaje. Unele de încurajare, altele de apreciere dar foarte multe au fost de genul „Pe voi, profesorii, nu vă mai satură nimeni şi aşa aveţi nişte salarii prea mari, încheiaţi mediile şi plecaţi în vacanţă”.

Nu ştiu cine le-a spus binevoitorilor despre salariile uriaşe din învăţământ dar cu siguranţă invidioşii nu ştiu multe, multe alte lucruri.

Foarte adesea am auzit despre profesori că au un program lejer, trei-patru ore pe zi şi restul pauză, că au ditamai concediul, că nu fac decât să stea la catedră şi să dicteze… Le doresc celor care îi invidiază pe profesori să nu iasă la pensie până nu vor petrece măcar un an de zile la catedră. Nu e o urare izvorâtă din răutate; dacă era aşa le doream cel puţin cinci ani, eventual după vârsta de şaizeci. Atunci să vadă ce distracţie este în învăţământ.

N-au lipsit nici cei care au apreciat că mi-am ales o meserie urâtă (chiar când scriu rândurile de faţă am primit „aprecierea”). Personal n-am gândit niciodată aşa dar fiecare e liber să-şi dea cu părerea, chiar dacă nu are nicio tangenţă. Dar se pare că tocmai pentru că tocmai cei care nu au nicio legătură cu sistemul se simt cei mai abilitaţi să-şi dea cu părerea. Chiar cei mai în măsură…

Pe de altă parte, e oarecum si vina mea pentru că s-a înţeles că e vorba doar de salarii. Da, n-am insistat prea mult pe necesităţile cadrului didactic. Pe adevăratele necesităţi ale cadrului didactic.

Pentru că – s-ar putea ca afirmaţia asta să-mi aducă „laude” din partea  colegilor – problema dascălului român nu e legată doar de salarizare. Din contră, salarizarea este, poate, cel mai mic neajuns. Un om cu vocaţie, care îşi iubeşte meseria, care se duce la ore cu dragoste, care ştie să găsească drumul către sufletul elevilor, n-o să se plângă foarte mult de salariu. Acesta e doar un neajuns minor. Dacă atunci când intri în clasă te gândeşti la salariu, poate că ar fi cazul să-ţi cauţi de lucru în alt domeniu. Nu salariu e marele neajuns. Altele sunt problemele dascălului autentic.

Ne lipseşte un statut care să ne ofere autoritate, oameni buni. Autoritate şi protecţie.  Pur şi simplu suntem consideraţi cantitate dispensabilă. Profesorul a ajuns să fie înjosit de elevi şi părinţilor acestora şi treaba asta e considerată ceva firesc. Statutul actual e bătaie de joc, practic nu ne oferă decât dreptul de a ne ofili la catedră şi de a suporta orice şi oricât în tăcere.

Să nu ne ascundem după deget, problemele din colectivele de elevi sunt din ce în ce mai mari dar nimeni nu ne ajută să le rezolvăm. Psihologii şcolari există, dar de cele mai multe ori activitatea lor e doar pur teoretică. Asta în condiţiile în care din ce în ce mai mulţi elevi prezintă probleme de comportament şi adaptare. Violenţa în şcoli a atins cote alarmante şi vestea proastă e că se poate şi mai rău. Cadrul didactic e nevoit să se descurce. Cum poate, cum nu poate. Şi, indiferent ce ar face, dacă apar reclamaţii, este considerat singurul vinovat.

Am ajuns bătaia de joc a societăţii. Suntem arătaţi cu degetul la orice oră din zi şi din noapte. Televiziunile fac audienţă distrugând imaginea dascălului cu o implicare demnă de o cauză mai bună. Nu neg, dimpotrivă, există în învăţământ o mulţime de indivizi care nu au ce căuta la catedră, dar jurnalele numai pe aceştia îi prezintă. De profesorii remarcabili nu se spune nimic. A strigat profesorul la elev? Gata, e un dezaxat care trebuie dat afară din învăţământ. Dragoş Pătraru s-a exprimat la adresa unei învăţătoare – am scris la timpul potrivit despre asta – cu nişte cuvinte care au fost acoperite de bip-uri. Profund jignitoare. M-am simţit jignit chiar dacă nu mă regăseam în situaţia doamnei. Datorită demersului individului, respectiva a fost disponibilizată prin ordinul ministrului educaţiei de la acea dată. Fără anchetă, fără să i se ceară explicaţii, fără a avea posibilitatea reală de a se apăra. Aşa a vrut muşchii lor, deşi există o lege care trebuie respectată. N-a apărat-o nimeni. De ce să o facă? Era doar o amărâtă la catedră, oricum nu avea niciun fel de drepturi.

O altă mare problemă este reprezentată de volumul uriaş de hârţogăraie. De ani de zile ni se promite că volumul maculaturii produs de truditorul de la catedră se va reduce. Că se vor lua măsuri. Şi se iau măsuri dar, ca un făcut, acestea presupun şi mai multă hârţogăraie. Tot mai multe kilograme de hârtie masacrată de cele mai multe ori fără niciun rost, fără rezultate remarcabile care să se regăsească în activitatea elevilor. Dar se pare că încă mai putem suporta.

Subfinanţarea cronică a învăţământului este poate cea mai mare problemă. De ani de zile se vorbeşte despre asta şi e foarte adevărat că cea mai mare parte a bugetului repartizat pentru Educaţie se duce pe salariile profesorilor – aşa minuscule cum sunt. Dotarea şcolilor, laboratoarelor, a cabinetelor şcolare, a sălilor de sport? Vise, dragii mei. Vise frumoase şi cam atât. Problema este pasată între minister şi autorităţile locale. Rezultatele şcolare deosebite presupun şi o dotare materială pe măsură, dar despre asta se vorbeşte destul de puţin. E drept că mulţi profesori dascăli se plâng numai de salariu. Cum spuneam, respectivii ar face bine să-şi găsească de lucru în altă parte.

Adevăratele probleme ale învăţământului sunt legate de dotarea şcolilor, de programa prea stufoasă şi neadaptată la realităţile zilei de azi. O colegă care predă Limba şi literatura română spunea că în programă se mai regăseşte încă „Telegrama”. Cine mai trimite telegrame în ziua de azi, oameni buni? De ce nu e învăţat elevul cum să compună un SMS sau un e-mail? Pe vremea când eram director am primit un mesaj de la un membru al Consiliului Judeţean al Elevilor. L-am deschis, am început să citesc după care l-am şters. Fără să aflu ce se dorea de la mine. Poate că sunt de modă veche, poate că am început să mă ramolesc, dar consider că cine vrea să mi se adreseze cu „sal” şi „cf” trebuie să-şi câştige acest drept, nu să-l revendice.

Probleme în Educaţie? Sunt multe, foarte multe. Şi, ne convine sau nu, cea mai mică problemă e tocmai cea pe care se bate cea mai multă monedă, respectiv salarizarea. Personal, prefer un salariu mai mic. Dar pe care să-l încasez cu fruntea sus.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *