De ce „mulţumire” au parte adesea profesorii

Mi s-a întâmplat cu ani în urmă, când Istoria Românilor şi Geografia României încă mai erau prezente în cadrul examenelor de la finalul clasei a VIII-a. Dar uneori, când îmi aduc aminte de episod, mă revolt de parcă mi s-ar fi întâmplat chiar ieri. Sau mai aproape.

Clasa a VIII-a. Examen… L-au trecut cu bine. Cu note mai mult decât bune. Asta mi-a permis să răsuflu uşurat (până nu vedeam rezultatele la examen nu mă simţeam deloc bine). Dar… Chiar şi când crezi că totul este bine se întâmplă ceva care să-ţi strice mai mult decât o zi.

Recunosc, a fost într-o oarecare măsură vina mea. Ar fi trebuit să dau dovadă de obraz cât talpa de bocanc şi să-l ignor pe individ. Dar nu m-am putut abţine.

Eram prin piaţă când l-am întâlnit pe fratele mai mare al unei eleve de clasa a VIII-a care obţinuse o notă foarte mare la Geografie. Peste 9, destul de aproape de 10. Îl salut pe individ, mă salută. Şi începe să se laude.

-Ştii, când am venit eu din Italia, sora mea nu ştia mai deloc Geografie. Dar am pus-o eu să înveţe şi ai văzut ce notă a luat?

Şi, în timp ce vorbea, făcea nişte gesturi care sugerau că amestecă mortar într-o găleată de fix 17,5 litri (să nu înţeleagă careva că-mi bat joc de cei care lucrează prin construcţii; ştiu cât de greu se mănâncă o pâine în domeniu şi ştiu cum se amestecă mortarul într-o găleată de 17,5 l).

-Bă, noroc că am venit eu, că altfel cred că nici nu lua examenul…

În timp ce mă gândeam unde-l pot pocni mai bine a apărut în zonă o cunoştinţă în faţa căreia nu dădea bine să am apucături de golan şi cu care aveam ceva urgent de rezolvat, aşa că am plecat. Dar într-un minut derbedeul mi-a stricat mai mult decât o zi şi nici n-am apucat să-i spun măcar ceva de bine.

Curios e că examenul la Geografie a avut loc joi iar individul sosise în ţară abia de luni, că trebuia să fie şi familia alături de fată la examen. Asta după ce ani de zile a fost lăsată în grija bunicii. Şi omul nu s-a concentrat deloc pe Matematică sau Limba Română, acolo unde notele finale n-au fost prea grozave, doar puţin peste râvnitul 5 (pe atunci cu note sub 5 se pica examenul). Dar şi-a meditat sora la Geografie, unde a făcut în mai puţin de trei zile ce nu am reuşit eu în patru ani.

De regulă nu prea pun la suflet astfel de tâmpenii dar atunci fierbea sângele în mine. Şi – recunosc, n-am procedat corect – când m-am întâlnit cu sora „italianului”, cea atât de intens meditată, nu m-am putut abţine să nu-i spun că fratelui ei îi lipsesc doar urechi ceva mai  mari să fie măgar. Şi am întrebat-o de unde a tras el concluzia că era tufă la Geografie, în condiţiile în care nu avea nici calificarea, nici n-a avut timpul necesar pentru a trage astfel de concluzii.

De răspuns nu mi-a răspuns, dar i-a spus lu’ mă-sa.

Care m-a aşteptat la cotitură, cum se spune pe la ţară. Şi mi-a ieşit în faţă să-mi ceară lămuriri. Cum adică fiul meu e măgar?

I-am relatat episodul, accentuând faptul că nota odraslei reflecta în mare parte munca subsemnatului. Acele ore de pregătire suplimentară pe care nimeni nu s-a gândit să le plătească vreodată. Munca mea cu harta, cu elevul.

-Doamnă, băiatul dumitale putea să se laude la cine voia că şi-a meditat el sora aşa de grozav că a obţinut aproape 10 la Geografie. Îi place să se arate deştept, treaba lui. Dar să-mi spună mie aşa ceva… Credeţi-mă, nu se face. Şi, dacă asta nu e dovadă de nesimţire…

Într-un final a admis că da, să spui aşa ceva e dovadă de nesimţire. Dar…

-Nu cred că băiatul meu a spus aşa ceva. Nu cred! Nu, aţi înţeles greşit.

Credeam că odrasla a atins o culme… Însă discuţia respectivă mi-a arătat de unde a moştenit gena. Gena aia buclucaşă care-l determina să deschidă gura înainte să gândească. Şi să se dea deştept când nu era cazul.

-Doamnă, poate că am înţeles eu greşit, dar dumneata ce înţelegi din „Ştii, când am venit eu din Italia, sora mea nu ştia mai deloc Geografie. Dar am pus-o eu să înveţe şi ai văzut ce notă a luat”? Ce credeţi că a vrut să spună?

Surprinzător, n-a spus ce anume a priceput dintr-un citat ce ameninţă să devină clasic pentu învăţământul românesc, dar s-a răstit la mine:

-Ai înţeles tu greşit; nu cred eu că fiul meu a spus aşa ceva.

„Ai înţeles” de la „Aţi înţeles”… Nu mă deranjează schimbările astea de dispoziţie, m-am cam obişnuit. Dar trebuia să lămuresc ceva.

-Doamnă, uite cum stă treaba. Dacă îmi spunea cineva că odrasla dumitale se laudă prin sat că şi-a meditat sora şi că eu, ca profesor, nu am nicio valoare, chiar că nu mă interesa. Nu mă uit în gura lumii, sunt o mulţime de idioţi care nu doar că poartă vorba dar o ajustează în aşa fel încât să creeze zâzanie. Dar mi-a spus mie în faţă. Din două vorbe s-a căcat (scuzaţi, dar exact ăsta a fost cuvântul) pe munca mea de patru ani de zile. Patru ani în care el nu s-a arătat pe acasă mai mult de două săptămâni pe an. Patru ani în care fata dumitale a rămas în grija bunicii. Şi, având în vedere condiţiile de studiu şi restul, e un miracol că a reuşit să obţină o notă aşa mare la Geografie. Un miracol, desigur, dar unul care nu se datorează fratelui mai mare. Şi nu accept ca cineva să-şi facă nevoile pe munca mea. Priceput?!

Ce a priceput?

-Nu, n-ai auzit bine sau n-ai înţeles… Asta e, n-ai înţeles.

Superbă familie, nimic de adăugat.

Şi a făcut stânga-mprejur fără măcar să spună un „Mulţumesc” pentru nota odraslei. De ce ar fi făcut-o? Doar nu luase nota 10 la examen. Era pe aproape, dar nu 10. Şi oricum nota respectivă nu mi se datora; responsabil pentru această realizare măreaţă era fratele mai mare. Care şi-a greşit cariera, în condiţiile în care a fost capabil să-şi mediteze sora de la nivelul „zero” până la „aproape perfect”. Poate că dacă ar fi venit cu două ore mai devreme din Italia… Cine ştie, la cât era de capabil poate că-i era de ajuns şi un sfert de ceas.

Pe moment m-a lovit o stare de jale. Una amestecată cu scârbă. Genul de stare care te îndeamnă să faci aprecieri nu tocmai măgulitoare asupra lumii înconjurătoare, în general, şi asupra faunei umane, în special.

Asta e mulţumirea pentru munca unui profesor? Asta e răsplata pentru eforturile depuse, pentru timpul suplimenta de lucru?

Ca profesor, simţi cum îţi creşte inima când vezi că elevii tăi au obţinut note bune şi foarte bune la examene. Un simplu „Mulţumesc”  e de ajuns să te ridice în al nouălea cer, te poate determina să apreciezi că merită să lucrezi cu copiii chiar şi în condiţiile pe care le oferă pentru moment învăţământul românesc.

Dar, de multe ori nu ai parte de aşa ceva. Dacă rezultatele sunt proaste, toate degetele acuzatoare se vor întrepta spre tine. Eşti singurul vinovat. Dacă însă rezultatele sunt bune, se vor găsi destui care să şi le însuşească. Un frate mai mare care a venit din Italia cu trei zile înainte de examen. Un părinte care i-a spus să înveţe. Un alt profesor care susţine că a avut o discuţie lămuritoare. Un vecin care i-a spus că trebuie să înveţe dacă vrea să fie om mare.

Mulţi profesori au trecut prin astfel de întâmplări, au încercat gustul amar al succesului furat. Ce anume îi determină să meargă mai departe? În niciun caz salariul sau recunoştinţa părinţilor, concretizată într-un atât de normal „Mulţumesc!”.

Nu e greu de spus „Mulţumesc”.  Poate doar atunci când trebuie spus uni profesor.

 

 

 

 

4 păreri la “De ce „mulţumire” au parte adesea profesorii”

  1. Nu pun la suflet. Nu mai pun la suflet. Încerc doar să atrag atenţia asupra greutăţilor şi nedreptărilor cu care ne confruntăm cei care lucrăm în învăţământ. Aşa, cei care dirijează destinele educaţiei nu vor avea ocazia să spună că nu au ştiut, că n-a spus nimeni nimic. Eu unul scriu…

  2. Exista parinti si parinti. Cel mai adesea insa parintele din Romania se crede indreptatit sa aiba drepturi dar nu si obligatii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *