De ce şcoala de acasă nu e şcoală…

Când am scris ultimele cuvinte din articolul „dedicat” Danei Nălbaru şi celebrului ei soţ chiar credeam că sunt ultimele. Adică mi-am spus părerea sinceră despre gestul lor golănesc de a arunca cu noroi nu în învăţământ ci în profesori – atenţie, este vorba de mai mult decât o nuanţă – doar pentru a-şi asigura publicitatea necesară unor contracte mai bănoase. Mai apoi am aflat – fără ca acest lucru să mă surprindă foarte tare – că actorul Dragoş Bucur a pus mâna pe un contract la ProTv. Adică îşi continuă treaba acolo şi e ştiut că orice sămânţă de scandal reprezintă publicitate. Care e mai preţioasă dacă vine pe degeaba. O să-i crească audienţa, fără îndoială, însă nu datorită talentului său actoricesc ci a scandalului în care cuplul de vedete şi-a băgat fiica la înaintare. Fără scrupule, fără responsabilitate, fără ruşine.

Şi cât timp nu contează de ce spectatorii îşi aruncă ochii pe televizor se cheamă că există audienţă şi Bucur îşi merită fiecare bănuţ. Ba chiar s-ar putea să ceară ceva suplimentare de buget, că uite ce bine merge emisiunea. În plus, să nu uităm că Dana Nălbaru, de când a renunţat la trupă, s-a cam ofilit la capitolul notorietate. Trebuia şi ea băgată în ochi cumva…

Asta a fost părerea mea, am spus-o. Unii m-au apreciat, alţii nu. Unii m-au felicitat, alţii m-au înjurat. Nimic neobişnuit, nimic surprinzător. Eu unul ştiu că am dreptul să-mi spun părerea şi trebuie să plătesc pentru asta.

Însă, pe lângă obişnuitele aprecieri şi înjurături, au fost câţiva dintre cititori care m-au întrebat ce părere am despre şcoala acasă şi dacă e, într-adevăr, o soluţie. Am fost întrebat de ce anume cred că Dana şi Dragoş nu vor fi în stare să-şi educe copila acasă. Şi, cu ocazia asta, am descoperit că mai era câte ceva de spus.

În primul rând – cu riscul de a mă repeta – insist pe faptul că gestul celor doi e o gogoaşă publicitară. Care nu ţine cont de nimic. Nici că murdăreşte imaginea educatorilor, nici că a stârnit un soi de isterie colectivă care a determinat pe mulţi părinţi să anunţe că-şi retrag odraslele de la şcoală.

Cei doi ştiu prea bine că sistemul „home schooling” nu e recunoscut în ţara noastră. Nu există cadrul legislativ prin care să-ţi educi copilul acasă. Dacă ar exista, nu s-ar mai vorbi de abandon şcolar; părinţii şi-ar lua copii acasă şi ar spune că tocesc cartea cu ei. Că micuţii nici nu se ating de carte, asta nu pare să deranjeze pe nimeni. Lasă că o să fie un bun gospodar, cum se spune pe la ţară.

Şi, când odrasla ajunge la vârsta majoratului, părinţii care şi-au „educat” copilul acasă ar putea veni cu pretenţia ca progenitura să fie admisă direct la facultate.

Nu merge aşa. Părintele este primul educator al copilului său dar educaţia pe care i-o poate asigura are anumite limite.

Îţi poţi învăţa copilul să aibă bun simţ, să fie respectuos, să aibă o conduită ecologică, să meargă cu bicicleta sau să se dea cu rolele. Îl poţi forma ca om dar numai în parte. Adevărata educaţie se face în societate pentru că asta este omul, o fiinţă socială. Crescut între pereţii casei, departe de lumea dezlănţuită şi de metehnele acesteia poate că puiul de om se va apropia de idealul educaţional – omul care ştie de toate (acesta e idealul promovat de sistemul educaţional din România şi nu idealul educaţional în adevăratul sens al cuvântului)- dar va fi el pregătit să reziste în societatea în care va trebui să revină la un moment dat?

În România nu există posibilitatea de a da nişte examene care, odată promovate, să-ţi dea dreptul de a spune că ai un anumit număr de clase. Ai promovat clasa doar dacă ai fost în clasă pe parcursul anului. Îţi educi copilul doar acasă – să nu înţeleagă careva că dacă îţi dai copilul la şcoală ai scăpat de orice responsabilitate – l-ai condamnat la repetenţie. Fără drept de apel. Aşa că nu, nu-ţi poţi educa acasă odrasla.

Pe de altă parte mai există şi problema calificării pentru activitatea de dascăl. Şi nu mă refer aici la hârtiile care să ateste că ai trecut printr-o facultate, chiar şi una care-ţi dă dreptul să predai la catedră. Nu trebuie să ne ascundem după deget, este plin învăţământul de „calificaţi” care nu ştiu câte urechi au. Faptul că ai o diplomă nu înseamnă că eşti profesor. A fi dascăl înseamnă cu totul altceva.

Una e să ştii matematică şi alta e să ştii să o predai cuiva. Şi nu e vorba doar să prezinţi ceva.  E vorba ca acel copil căruia tu îi predai matematica – sau oricare altă disciplină de studiu cuprinsă în programa şcolară – să înţeleagă ceva din ceea ce-i spui tu acolo. Am cunoscut oameni tobă de carte dar de la care nu puteai înţelege nimic. Ştiau doar pentru ei, nu erau capabili să împărtăşească nimănui nimic. Şi aşa oameni am avut la catedră. Nu dau exemple, nu vreau să sune a răfuială personală dar cunosc destule cazuri.

Şi era vorba despre oameni care lucrau în sistem, de la care te-ai fi aşteptat nu doar să ştie ceva, dar să fie capabili să te înveţe ceva, să-ţi explice pe înţelesul tău, să te îmbogăţească spiritual pe parcursul orei. Să ne aşteptăm ca cineva căruia meseria de dascăl îi este complet necunoscută să reuşească o performanţă care le este străină multora dintre cei care lucrează în învăţământ?

La prima vedere, pare uşor să fii dascăl. Mi s-a spus de multe ori că o duc bine, patru ore pe zi, le spui ceva la copii şi trece ziua. Pe bune, leat? Chiar aşa? Dai din gură şi trece ora? Copilul ăla trece ca raţa prin baltă prin şcoală? Nu o să dea şi el un examen vreodată? Vii la şcoală, dictezi din manual sau – mai rău – pui copilul să „ia” lecţia din manual şi gata, s-a terminat?

Pare simplu la prima vedere să educi. Adică îi spui la copil că asta trebuie să înveţe, îi citeşti din carte că aşa scrie în carte şi dacă scrie în carte atunci aşa e bine. De ce să nu faci şi tu treaba asta acasă, că la şcoală ăia nu se pricep? Îi cumperi manualele corespunzătoare pentru clasă, îl pui să repete ca papagalul şi gata, ai rezolvat. Nu neg că de multe ori asta se întâmplă şi la şcoală. Sunt profesori care fac crize de isterie dacă elevul lasă impresia că a sărit o virgulă. Însă să-ţi înveţi acasă copilul în această manieră e dovadă de iresponsabilitate.

Şi apoi, dacă tu, părintele, ai fost un elev strălucit la şcoală, nu înseamnă neapărat că poţi deveni un profesor bun fără să ai parte de o minimă experienţă didactică. Să ne gândim la faptul că cei mai mulţi dintre fotbaliştii geniali ajung antrenori mizerabili. Ştiu ceva dar ştiu doar pentru ei. Nu au experienţa necesară pentru a da mai departe.

La fel şi profesorii. Nu se formează în sufragerie. Nimeni nu devine profesor doar dacă citeşte manualul dintr-o scoarţă în alta şi apoi recită din el convins că ştie ceva.

Lucrând la catedră de 17 ani ştiu mult mai bine decât mulţi dintre cei care-şi dau cu părerea pe marginea subiectului cât de găunos este sistemul. Ştiu ce probleme sunt şi mai ştiu că nimeni nu face nimic pentru remedierea acestora. Dar nu mi-aş educa acasă copilul nici dacă aş fi plătit regeşte pentru asta. L-aş putea ajuta la istorie şi geografie. Asta predau de 17 ani şi tot mai am de învăţat. Dar nu mă simt în stare să-l ghidez pe cărările matematicii, deşi am fost un elev destul de strălucit la această materie. Scrie tata de ceva ani buni. La gazetă, pe blog, la ziar, pe unde apucă, dar nu se simte tata în stare să predea limba română. La fel cu fizica, biologia şi limbile străine. Una e să ştii pentru tine şi alta e să-i faci pe alţii să ştie.

Pentru că acesta este de fapt rezultatul care trebuie urmărit. Ca elevul să înţeleagă ceva, nu să memoreze ca papagalul, să tocească ceva ce oricum va uita peste câteva zile.

Ar mai fi multe de spus dar mă opresc aici. Poate altă dată… Până atunci mă retrag în camera mea şi mai studiez un pic. Chiar şi după 17 ani în sistem încă mai studiez. Pentru că nu e suficient să ştii. Mai trebuie să ştii să înveţi pe altul.

 

3 păreri la “De ce şcoala de acasă nu e şcoală…”

  1. E bine ca inca mai studiati… Poate, pana la urma, veti gasi si click-ul intelegerii…
    Nimeni nu a spus ca homeschooling presupune exclusiv invatarea copilului de catre parinte !!… Insa presupune strict „scolarizarea acasa”… Iar aceasta scolarizare acasa, de regula, se face de catre cei care isi permit sa angajeze profesori particulari… Exact pentru materiile la care nu va pricepeti dumneavoastra…
    „Scolarizarea acasa” este o alternativa educationala de bun-simt, in cazuri speciale, exceptionale… Nimeni nu a spus ca trebuie sa devina o regula, insa trebuie sa fie reglementata ca si exceptie, cand sunt indeplinite cumulativ diverse conditii… Cheers!

    1. Personal am o părere foarte prostă despre meditaţii. Am mai vorbit despre subiect şi o să revin. Dar câţi îşi pot permite să plătească unui profesor un milion pe oră să le mediteze copilul? Asta în condiţiile în care e nevoie de mai mulţi meditatori pentru mai multe ore. Cine poate plăti mai bine de 2000 – 2500 pe săptămână pentru meditaţii?

  2. Exista sistem de homeschooling si la noi deci se pare ca nu ati studiat tot ce trebuie; ei au fost foarte mediatizati pentru ca sunt persoane cunoscute dar sunt mii de alti copii care fac asa ceva de care dai numai daca ii cauti.
    Si citind articolul mi se pare ca va contraziceti spunand ca nu oricine poate fi profesor dar admitand in acelasi timp ca profesorii din scoli nu sunt pregatiti pentru ceea ce trebuie sa faca. Iar pe de alta parte, inainte de cei o suta de ani in care s-a „inventat” scoala toti copii faceau homeschooling si pana la urma fiind stramosii nostri din ei am ajuns noi asa…o fi rau, o fi bine?!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *