DEGETE. MARIAN COMAN

Despre „Degete şi alte povestiri fantastice”  de Marian Coman  am mai spus ce ceva pe aici. De fapt, am spus prea puţin, doar am luat videoclipul de pe youtube şi l-am postat pe blogul meu. Acum, după ce am citit, pot spune mai multe. Pe scurt, merită. Merită cumpărată, citită, recitită, dată mai departe. Marian Coman merită şi el ceva mai mult decât puţină atenţie.  Mai multă atenţie şi citeală.

Sunt, cu totul, patru povestiri. Una mai bună decât alta. Dacă interesează pe cineva părerea mea, cea mai reuşită dintre toate este cea care dă numele volumului. Degete. În coada clasamentului aş plasa „Decablat” şi asta pentru  că trebuie să ia cineva şi trofeul „lingura de lemn”.

Iniţial m-am simţit cam descumpănit de faptul că toate cele patru povestiri sunt cam scurte, dar se pare că Marian Coman  nu are nevoie de foarte mult spaţiu pentru a se desfăşura şi se descurcă la fel de bine şi pe spaţii întinse, dar şi în cele foarte strâmte. Poate spune multe şi în foarte puţine cuvinte, ceea ce e cu adevărat remarcabil.

Pentru mine, Degete a fost ca o călătorie în timp. Dacă aş fi trăit la oraş, ar fi fost mai mult decât atât, dar, din fericire, am crescut la ţară. Dar i-am cunoscut pe copii crescuţi cu cheia de gât, am trăit aceleaşi spaime când era vorba de ţigani (hei, cei născuţi în preajma lui ’80 vă mai aduceţi aminte de „maşina neagră” care răpea copii?). Am avut şi eu prieteni care puteau să-ţi povestească ore în şir despre viaţa lor la oraş (da, Fane Guineea mi-a răscolit multe amintiri, chiar dacă el vorbeşte de viaţa la ţară). Mi-a adus aminte de gustul incredibil al portocalelor comuniste (ce bune erau, pentru că erau puţine).

Ei, dar povestirea nu e numai nostalgică, e şi sinistră. Alfonzo, negul de pe deget, are un rol mai mult decât însemnat.

Şi „Uşa de la baie” e destul de sinistră. Îmi aduce aminte prea bine de un episod din copilărie, când se zvonea că una dintre anexele şcolii este bântuită (până la urmă, am ajuns s-o bântuim noi, spre spaima elevilor mai mici). Dar e mai mult decât bine scrisă. Şi, la fel ca şi celelalte, durează prea puţin. Poveştile astea ale lui Marian se termină prea repede, parcă mult prea repede. Parcă ar mai fi timp, parcă ar mai fi ceva de spus. Să nu înţeleagă cineva greşit că au fost lăsate neterminate sau ar suferi la capitolul finalizare, dar amintesc de portocalele comuniste. Erau aşa de bune şi aşa de mici…

Puteţi descărca volumul în format electronic (şi gratuit, pe deasupra) de pe http://ebookdeals.ro/. Un cadou pe care vi-l face Marian.

Singurul lucru pe care i-l pot reproşa (deocamdată) lui Marian Coman e faptul că scrie cam rar. Da’ când o face, o face cum se cuvine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *