Divergent, un film revoltător de cuminte (şi plictisitor)

Seara de duminică a fost dedicată vizionării filmului „Divergent”. Cartea am luat-o de ceva vreme dar, cum în ultima perioadă am fost cam aglomerat, am cam evitat să mă apuc s-o citesc. Aveam aşteptări mari de la acest roman şi de vreme ce existau toate şansele să mă „prindă” am preferat să amân momentul decât să-l citesc într-un moment nepotrivit. Din fericire, a venit filmul şi, cu ocazia aceasta, pot spune că „Divergent” şi-a cam pierdut prioritatea pe lista de lecturi obligatorii.

Într-un viitor distopic, societatea umană este împărţită în cinci facţiuni, fiecare din acestea cu virtuţile şi „apucăturile” speficice. La vârsta de 16 ani adolescenţii sunt supuşi unui test pe baza unui ser care le provoacă halucinaţii. Însă testul nu e cel mai rău lucru ce se poate întâmpla unui adolescent. Testul recomandă afilierea la o facţiune, nu impune; în ziua iniţierii adolescenţii având posibilitatea de a opta pentru o altă facţiune decât cea recomandată de test. Testul urmăreşte de fapt identificarea divergenţilor.

Beatrice s-a născut în Abnegaţie şi testul i-a ieşit destul de prost. Adică Divergentă. Dar, cu complicitea administratorului de test, ea ar putea să se ascundă în cadrul facţiunii din care face parte. Doar că fata alege să fie Neînfricată. Şi de aici mai departe filmul se transformă într-un fel de „povestiri din cazarmă”. Cei care au făcut armata (printre care nu se numără şi actualul primar de Botoşani, Ovidiu Portariuc) ştiu despre ce-i vorba. Antrenamente din ce în ce mai dure, ritualuri de iniţiere, jocuri de război, orgolii şi… Şi toată treaba asta ţine supărător de mult. Nu se întâmplă mare lucru care să nu poată fi prevăzut. Eroina începe cu stângul şi e ameninţată cu eliminarea, dar îţi revine miraculos. Greu de crezut sau de anticipat, nu?

Neînfricaţii se pregătesc, chipurile, pentru a face faţă oricăror ameninţări care i-ar pune în pericol pe cetăţenii din restul facţiunilor.

Mai apare o poveste de dragoste între Tris (de! fata şi-a schimbat numele odată cu aderarea la noua facţiune) şi Patru. Adică ceva plictisitor de previzibil. La fel cum e previzibil că, de vreme ce Erudiţii şi alte găşti îi vânează pe divergenţi, mai devreme sau mai târziu secretul eroinei va fi dat în vileag.

Şi după ce aflăm de prezenţa unui anume drog în Citadela Neînfricaţilor, nu e greu de dedus la ce va fi folosit şi anume la transformarea tinerilor într-un fel de armată de zombie care să folosească intereselor unor şmecheri. Doar că divergenţii sunt o piedică foarte serioasă; de asta poate că personajele negative se încăpăţânează să-i vâneze cu o pasiune de-a dreptul patologică. Ultimul sfert de oră – poate ceva mai mult – e dedicat desfăşurării de forţe împotriva uneia dintr Facţiuni. Dar Tris ştie ce şi cum şi revine în Citadelă ca la ea acasă. Şi pune capăt masacrului. Mişto, nu? Pentru cine n-a văzut un film sau n-a citit o carte o fi super. Pentru mine nu, deşi recunosc că trailer-ul m-a făcut mai mult decât curios. Dar, vorba reclamei pentru bere, poţi fi un dansator excelent cu doar patru mişcări. Sau poţi face un film din patru cadre. Sau un trailer incitant culegând bucăţele disparate din gunoi. Nu m-a dat pe spate. Nu m-a impresionat şi nu am găsit nimic care să mă facă să doresc să văd şi continuarea. Mai mult, nu mă mai interesează nici cartea. Cine doreşte „Divergent”, o dau gratis. Dacă nu se poate, sunt dispus să plătesc o mică sumă pentru a scăpa de ea.

Ceva interesant? Interesant e jocul actriţei Shailene Woodley care reuşeşte, pe parcursul unui film, să se transforme din răţuşca cea urâtă şi timidă într-o lebădă. Chiar are talent. Cu carul. În rest, nimic notabil, actorii au mutre ca cioplite în plastic, prea puţină expresivitate, prea puţin talent pus în valoare (poate că nici nu prea era).

În concluzie? Dacă aveţi de ales, ocoliţi Divergent. Nu merită. Chiar nu merită.

2 thoughts on “Divergent, un film revoltător de cuminte (şi plictisitor)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *