Domnilor guvernanţi, despre supraaglomerarea şcolilor nu spuneţi nimic?

Zilele acestea cap de afiş l-a ţinut ordonanţa graţierii. Care – e evident pentru toată lumea – are iz de dedicaţie. Nu spun mai multe pentru că se ştiu deja destule.

Spre deosebire de mulţi care sunt pro sau contra graţierii, eu unul ştiu cum arată o puşcărie pe dinăuntru. Şi vă pot spune că nu arată deloc îmbietor aşa cum sugerează mulţi care susţin că viaţa de deţinut e de preferat celei de om liber şi angajat.

Pe vremea când făceam armata, cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o în colonia penitenciar Câmpina, acolo unde am cunoscut mult mai îndeaproape realităţile vieţii de deţinut. Şi dacă ar fi să se ia în seamă umila şi subiectiva mea părere – de fapt tot ceea ce scriu eu pe blog presupune o doză imensă de subiectivism; de aceea nu ţin neapărat să impun părerea mea cuiva, sunt doar lucruri care trebuie spuse – i-aş fi graţiat pe mulţi dintre cei care îşi duceau viaţa în spaţiul restrâns al coloniei şi aş fi băgat pe gratii pe mulţi dintre cei care îşi făceau meandrele pe afară nederanjaţi de procurori sau judecători. Şi da, existau destui deţinuţi care – tot după subiectiva mea părere – îşi meritau soarta.

Însă subiectul supraaglomerării penitenciarelor mi-a readus în atenţie o mai veche problemă a sistemului educaţional, problemă care nu a fost luată niciodată  în seamă la modul serios de către autorităţi .

Ca elev am cunoscut din plin fenomenul de supraaglomerare şi urmările sale. Din clasa I şi până la sfârşitul clasei a VIII-a clasa din care am făcut parte nu a numărat niciodată mai puţin de treizeci de elevi. Dacă mi-am închipuit că mai rău nu se poate la liceu am văzut că da, se poate. Treizeci şi şase de elevi într-o clasă cu oarece pretenţii. Supraaglomerare? Sigur că da…

Deşi la nivel declarativ elevul este centrul atenţiei ministerului iar educaţia este prioritate naţională, de-a lungul timpului s-a putut constata mai degrabă dezinteres decât implicare în această privinţă. Clasele au fost tot timpul aglomerate. Pe timpul comunismului deoarece existau mulţi copii, puţine spaţii pentru învăţământ (cea mai mare parte a anilor de grădiniţă i-am făcut într-o magazie oarecum amenajată pentru că şcoala nu avea săli de clasă suficiente) iar numărul de cadre didactice calificate nu acoperea niciodată necesarul.

După Revoluţie s-a putut constata o oarece relaxare la capitolul acesta – poate mai puţin la liceu, unde clasele formate din mai bine de treizeci de elevi erau o cruntă realitate – dar guvernanţii s-au prins repede că astfel de practici costă şi principalul mijloc de a reduce cheltuielile cu Educaţia este supraaglomerarea claselor.

Astfel, în scurt timp cadrul didactic a început să se depersonalizeze, să se transforme din dascăl într-un soi de gardian a cărui principală misiune este să păstreze o oarecare ordine în clasă. Calitatea educaţiei, atât de cerută de factorii politici şi de societate, e din ce în ce mai greu de asigurat în condiţiile supraaglomerării claselor. Ce mare activitate poţi face atunci când ai o oră la clasă pe săptămână şi în acea oră trebuie teoretic să predai, să recapitulezi, să fixezi şi să evaluezi vreo treizeci de elevi? Indiferent cu ce fel de ceas măsori timpul o oră de curs are cincizeci de minute. Nu poţi face minuni în acest interval. Programa stufoasă, clasele numeroase transformă ora într-un maraton. Un coleg care predă istoria la liceu – o oră pe săptămână la fiecare clasă – îmi povestea cât de greu este să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile în care cea mai lejeră clasă numără douăzeci şi opt de elevi. Predatul? Mai merge cum mai merge… De ascultat? De recapitulat? Fixarea cunoştinţelor? Noroc că există evaluările scrise.

Şi, ca şi cum nu ar fi de ajuns, pe lângă clasele mamut de la liceu mai trebuie să ţinem cont şi de „calitatea” elevilor din aceste clase. Să nu ignorăm faptul că mulţi dintre elevi au ajuns liceeni pe uşa din dos, admişi chiar şi fără să se prezinte la examen. Mulţi dintre liceenii de azi nu sunt capabilli să facă faţă rigorilor claselor de gimnaziu, ce să mai vorbim de liceu. Mult timp nu am crezut că la liceu pot ajunge analfabeţi, elevi care nu ştiu să scrie şi să citească (asta pentru a elimina orice dubiu privitor la ce anume înţelege subsemnatul prin analfabet), care habar nu au cum să se descurce cu tabla înmulţirii.

Şi nu e destul că aceşti elevi  nu ştiu mare lucru, dar nici nu vor să înveţe. E de la sine înţeles că astfel de „liceeni”, cel mai adesea aduşi la ore de Programul „Bani de liceu” – bani pe care-i pot pierde dacă lipsesc de la cursuri – nu manifestă vreun interes pentru strădania cadrului didactic şi nici o picătură de respect pentru colegii care chiar vor să înveţe. Se plictisesc, perturbă orele, fac pe grozavii, profită de autoritatea limitată a cadrului didactic pentru a-şi desfăşura talentele.

Calitate? De unde…

Supraaglomerarea are efecte catastrofale în toate etapele şcolarizării dar se resimte cel mai puternic la clasele primare, acolo unde se pun bazele educaţiei. Şi nici aceste clase nu au scăpat de efectele supraaglomerării.

Cea mai numeroasă clasă în care mi-a fost dat să calc vreodată a fost o clasă primară. Un coleg m-a rugat să duc nişte hârţoage unei doamne învăţătoare de la oraş. Când am intrat în clasa dumneaei prima impresie a fost că am nimerit la o activitate extraşcolară ce presupunea unirea a măcar două clase. Treizeci şi opt de elevi – cât doamna s-a uitat prin hârtii eu am numărat elevii. Şi dacă mai ţinem cont că mai erau trei măsuţe libere – trei absenţi, că nu ţine nimeni trei măsuţe neocupate într-o asemenea clasă – se poate concluziona că erau patruzeci şi unu de elevi. La clasa a IV-a…

Se poate vorbi de calitate în asemenea condiţii? Doamna respectivă e considerată una dintre cele mai bune învăţătoare din oraş, dar chiar şi aşa, cu patruzeci şi mai bine de elevi în clasă, se poate obţine randamentul cerut de minister?

Acum numărul de elevi în clasă este dictat de plata per elev. O măsură oarecum abuzivă şi care a fost determinată în principal de mânăriile unor directori (de licee în special) care, pentru a menţine numărul de clase şi norme didactice, apelau la potlogării. Astfel în acte figurau mai mulţi elevi. Transferaţi fictiv în principal. Cea mai mică clasă în care am păşit vreodată a fost una de liceu. Patru elevi – profil confecţii. Mă îndoiesc că Inspectoratul ştia realitatea din teren.

Finanţarea per elev duce la supraaglomerare. Poate că nu s-ar ajunge la asta dacă suma ar fi mai mare. Dar din păcate subfinanţarea Educaţiei duce la supraaglomerare. Cu consecinţele pe care le ştim.

Domnilor guvernanţi, e drept că şi sistemul penitenciar are nevoie de atenţie. De foarte mare atenţie. Dar, pentru a reduce supraaglomerarea închisorilor începeţi cu şcolile. Victor Hugo spunea că cel care construieşte o şcoală închide o puşcărie. Avea mare dreptate, domnilor aleşi. Vreţi puşcării mai libere? Asiguraţi o educaţie mai decentă poporului. Sau vă e frică? Vă e teamă că un popor educat nu o să mai voteze în veci astfel de guvernanţi?

Last up-date: Deoarece unii dintre cititori au ridicat problema fotografiei, care în mod clar nu e facută într-o şcoală din România mă văd nevoit să fac următoarele precizări. La fel ca în cazul reclamelor, fotografia este cu titlul de prezentare. În România există o legislaţie destul de stictă care protejează imaginea copiilor. Personal NU am fost de acord ca odrasla mea să fie fotografiată în timpul activităţilor şcolare iar imaginea să fie distribuită pe reţelele de socializare. Mai există şi legea drepturilor de autor. Drept urmare, am preferat să ofer o imagine „free” de pe net şi nu – spre exemplu – o fotografie cu clasa mea de acum doi ani. Douăzeci şi nouă de elevi…

 

6 păreri la “Domnilor guvernanţi, despre supraaglomerarea şcolilor nu spuneţi nimic?”

  1. Nu va supărați, dar in timpul cărui președinte s-au comasat clase, s-au închis scoli si elevii au început sa fie duși cu microbuzele școlare la ceva km distanta de domiciliu? Tot așa gândeați si atunci?

    1. Tot timpul am fost de parere că importantă e calitatea, nu cantitatea… Reise şi din articol, dacă citiţi mai atent. Multumesc ca ati trecut pe aici, vă mai astept. În ceea ce-i priveşte pe preşedinţi, ţin să precizez că nu mi-a plăcut niciunul dar da, aveţi dreptate, măsurile care au dus la supraaglomerare s-au luat pe timpul lui Băse

  2. Din ce am citit în articol, se pare că mânăriile au fost făcute tot de cadrele didactice (de liceu, în special) și nu de guvernanți. Oare în sănătate nu tot doctorii sunt de vină de dezastru ?

    1. Costul standard pe elev este o consecinta a pomenitelor manarii dar asta nu inseamna ca e ceva normal sau ca as fi de acord. Trebuia gasita o solutie care sa duca la calitate, nu o solutie de economisire a banilor de la buget. Educatia de calitate costa iar un popor educat e greu de manipulat

      1. Nene, mata vrei să mă manipulezi, se pare. Păi ai auzit la ticăloșii care au țepuit bugetul țării alt argument pentru a justifica de ce un holșurub costă cât un Logan ? Cum dracu se face că la noi „calitatea” costă de 10 ori mai mult ? Argumentul tău, dacă nu este unul ticăloșit, este cel puțin unul de Gâgă.

  3. 1. Drăguță poza cu tinerii asiatici (care înțeleg că ar aglomera școlile din România

    2. Iar răspunsul este evident: elevii români, spre deosebire de deținuții români, își „înjumătățesc pedeapsa” singuri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *