Domnilor profesori, lupta cu sistemul ne priveşte pe toţi. Pe absolut toţi

Faptul că în ultima perioadă am dedicat un spaţiu mai amplu problemelor cu care se confruntă învăţământul nu a rămas fără urmări. Primesc din ce în ce mai multe mesaje în care sunt felicitat pentru activitate sau criticat – de cele mai multe ori printr-un abuz de cuvinte şi expresii care mă fac să-mi pun serioase întrebări cu privire la educaţia persoanelor respective. Aceasta ar fi una dintre explicaţiile pentru faptul că pe acest blog funcţionează moderarea comentariilor. Un alt motiv e legat de fenomenul spam.
Însă prin noianul de ameninţări şi aprecieri primesc mesaje prin care unii colegi îmi cer să ridic anumite probleme sau îmi prezintă diferite situaţii revoltătoare din sistemul educaţional românesc la care s-a ajuns în special din cauza nepăsării autorităţilor. Aş adăuga că şi lipsa de educaţie e responsabilă pentru astfel de cazuri.

Există persoane care îmi solicită să iau atitudine, să fac, să dreg; primesc texte gata scrise pe care mi se cere imperativ să mi le asum, deoarece sunt scrise de profesori care simt la fel ca mine. Cel puţin aşa sună motivaţia autorilor.

Mi se cere să atac pe unul sau pe altul după ce în prealabil sunt periat pentru curajul demonstrat în articolele deloc măgulitoare la adresa miniştrilor  Educaţiei. De vreme ce tot vă luptaţi cu sistemul, vedeţi că şi ăla trebuie pus la punct…

Am spus-o şi cu alte ocazii şi o voi repeta de câte ori este nevoie. Personal nu vreau să fiu vocea mulţimii, ci o voce din mulţime. Nu este de ajuns faptul că profesorul Mitoceanu  face o afirmaţie cu care majoritatea oamenilor din sistem sunt de acord; pentru ca tarele sistemului să fie corijate este necesar să strigăm cu toţii. O voce, chiar şi foarte puternică nu va schimba mare lucru. Acolo unde se iau deciziile se aude mai greu. O voce poate fi marginalizată, ignorată. Se poate pune foarte uşor ştampila de „opinie separată” sau „Gică contra”. O voce poate fi uşor adusă la tăcere sau prezentată în aşa fel încât să sune a spart, a desuet. Mulţimea nu are nevoie de o voce ci ea însăţi trebuie să fie o voce, o forţă.

Prin urmare, nu-mi asum rolul de voce a mulţimii. N-am pretenţia asta şi nici nu vreau. M-am tot săturat să fiu reprezentat de alţii, să fiu masă de manevră, să fiu un pion nebăgat în seamă, la fel cum nu mă atrage ideea de a fi manipulat sub pretextul că reprezint interesele grupului.

Cei aproape optsprezece ani în sistem mi-au lăsat un gust amar care a copleşit fără drept de apel entuziasmul tinereţii. Iar deziluziile se adună an de an. Sunt momente în care înclin să dau dreptate acelor adepţi ai teoriei conform căreia învăţământul românesc este distrus cu bună ştiinţă pentru ca generaţiile needucate ce vor fi mutilate de „noua educaţie” să  poată fi manevrate mai simplu de politicieni. Însă cel mai adesea sunt ferm convins că dezastrul din Educaţie se datorează amatorismului celor care ne guvernează, Oameni care habar nu au pe ce lume trăiesc sunt băgaţi în faţă, numiţi în posturi cheie, unde trebuie să ia decizii care afectează milioane de oameni. Elevi, părinţi, profesori, cu toţii au de suferit din cauza acestor decizii. Societatea suferă şi ea. Suferă cumplit şi pe viitor dezastrul se prefigurează a fi şi mai mare.

Vinovaţi? În primul rând trebuie să admitem că vina nu e doar a celor care iau decizii proaste pentru că doar atât îi duce capul.  Acesta este adevărul. Dacă un incapabil este numit într-o funcţie de conducere el nu va deveni automat capabil, Iar dacă un analfabet îşi trece numele pe coperta unei lucrări de doctorat nu va deveni somitate peste noapte. Competenţa nu derivă din exercitarea unei funcţii. Nici pe departe.

Iar vina pentru faptul că se ajunge la astfel de situaţii ne aparţine şi nouă, celor din sistem. Care ştim cine sunt oamenii, ştim de ce sunt în stare sau mai degrabă ştim cât sunt de incapabili şi totuşi nu facem nimic, nu spunem nimic atunci când nulităţile reuşesc să se impună în faţa valorilor.

Discutăm pe la colţuri, discutăm în şoaptă, discutăm doar cu acele persoane despre care ştim sigur că nu duc vorba mai departe. Ne revărsăm furia virtuală asupra unuia sau altuia (sub pseudonim, dacă se poate) dar, din păcate, implicarea adevărată lipseşte cu desăvârşire. Preferăm să-i punem pe alţi să ne rezolve problemele, eventual să şi le asume, să spună că sunt ale lui pentru ca noi să putem sta pe margine şi să susţinem că problema respectivă nici nu ne afectează nici nu ne interesează. E mai simplu să asmuţi pe cineva împotriva unui individ care te agasează şi despre care consideri că nu are niciun merit decât să-l arăţi cu degetul. E mai comod să sapi decât să înfrunţi. Vrei să arăţi ceva? Arată cu degetul tău, nu al altuia.

Dragi colegi, dacă vrem schimbare în sistem trebuie s-o producem noi. Noi, cei care cunoaştem realităţile şi problemele dar avem şi soluţii. Poate nu sunt cele mai bune idei posibil dar cu siguranţă demonstrază mai mult realism decât fantasmele celor care ne guvernează. Şi trebuie să spunem ce ne doare, ce probleme avem, ce rezolvări posibile are criza din Educaţie. Trebuie să fim o mulţime, nu o turmă. Numai împreună putem produce schimbarea, implicându-ne cu toţii, nu delegându-i pe alţii să lupte pentru noi.

Doriţi să vă faceţi auziţi? Strigaţi. Doriţi schimbare? Implicaţi-vă. dacă ne implicăm, dacă ne străduim, se poate. O voce poate fi redusă la tăcere. O mulţime unită, care ştie ce vrea nu poate fi îngenuncheată. Să fim o mulţime demnă, cu capul pe umeri, dragi colegi. Şi atunci o să avem parte de schimbarea pe care o tot cerem.

Doar atunci.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *