DOMNUL CU COASA. TERRY PRATCHETT

EDITURA RAO

TRADUCEREA BOGDAN MIHĂILESCU

2009

Nu, nu vă speriați, chiar vă rog să nu o faceți. În ciuda tuturor aparențelor NU este vorba despre aproape defunctul fost premier… Emil Boc. Sau Emil del CiocaBoc, dacă ar fi să-l telenovelizăm un pic, numai cât să prindă ceva mai bine la public. Este vorba de mult mai puțin suferitorul Moarte. Tipul care vorbește în majuscule și, spre deosebire de piticul ex=prim-ministerial de la Cluj, nu te agasează în adevăratul sens al cuvântului decât o dată în viață. Și pe urmă te lasă rece. Rece-rece. O carte plină de umor, care tratează teme pe care orice om cu scaun la cap le ocolește până devin inevitabile. Și prea mult umor pentru o carte despre Moarte.

În Lumea Disc lucrurile amenință să ia o turnură nasoală. Și asta pentru că Moarte (nu Moartea, ci Moarte, fără niciun a în coadă) a primit un fel de preaviz. Cică o să se ducă și el cam pe unde a dus pe alții. Primește chiar și o clepsidră de aur. Un fel de ceas de aur pentru pensionare la nivel înalt, cum s-ar spune, dar toată treaba e că și ceasul, și clepsidra, și ce-o mai fi scornit omul cu aspect și funcții asemănătoare, tot timpul care a mai rămas îl măsoară. Și nu prea mai e mult timp, cred că cel mai bine mă înțeleg cei care au primit un ceas de aur drept cadou de pensionare. Lucrurile  încep să meargă atât de prost că ajung să se deşurubeze la modul cel mai propriu cu putinţă.

Moarte își acceptă soarta cu resemnarea pe care o aștepta de la alții. Și pleacă, devenind argat la fermă sub numele de Bill Door. Un argat foarte conștiincios și care, mai ales, știe să se facă plăcut de către locuitorii din zonă. Doar cu o fetiță are necazuri, o fetiță care nu-l scoate din schilete. Schilet în sus, schilet în jos.

Da, pare interesant că a murit Moartea (n-a murit, dar nici mult nu mai are). Numai că de vreme ce oamenii (și nu numai ei) au dreptul să moară și nu vine nimeni să se ocupe cum se cuvine de sufletele lor… Ei bine, da, asta încurcătură. Mai ales pentru stimabilul Windle Poons care, după o sută treizeci de ani, cei mai mulți petrecuți într-o funcție respectabilă la Academia Vrăjitorilor, trebuie să moară și chiar și-o dorește. Numai că nu se poate. Și nu numai el își dorește moarte, dar și cei din jur, suficient cât să dea mai mult decât o mână de ajutor. Mai mult decât antologice fazele în care gașca de vrăjitori încearcă să-și ucidă (e un fel de a spune, cum să omori pe cineva deja mort) colegul care se încăpățânează să fie cât se poate de viu în ciuda tuturor aparențelor.

Dar Moarte își dă seama că ceva nu e în regulă. Și nu numai el. Cum, ce fel și cum se termină… ei bine, aflați din cartea de față care ar trebui să se dea cu rețetă celor care suferă de lipsa umorului. Dar și celor care știu să râdă, nu de alta, dar prea mult râs strică. Însă cartea de față nu poate să strice prea mult.

Poate că ar mai fi de adăugat, totuşi, ceva murphologie pe dos „Aceasta este ultima zi din restul vieţii tale”. Şi diaolgul cu Moartea Şobolanilor, despre ce anume ar trebui să călărească Moartea Şobolanilor, nu de alta, dar şi Moartea Şobolanilor vrea să se emancipeze cumva. Savuros până la lacrimi

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *