Dor de Cuza

Dor de Cuza?! Cum să nu… Dintre toţi cei care s-au perindat pe la conducerea acestei ţări, Cuza face parte din acea minoritate care chiar a ţinut la ţara asta (sau la ţările, că astăzi este o bună ocazie să ne aducem aminte cam cât de greu ne-a încercat istoria).

Nu s-a cerut domnitor şi, atunci când a primit această cinstire n-a dat înapoi. A făcut în şapte ani ce nu au făcut alţii în douăzeci şi ceva. Şi-l tracasau şi pe el grozav boierii, Rusia care hămăia la graniţă, Imperiul Otoman care avea el ce avea cu Unirea. Dar a făcut reforme cât pentru o viaţă.

Nu s-a ţinut de scaun, deşi ar fi avut susţinere. Chiar ar fi avut susţinere. A plecat şi nu a mai revenit pe aceste meleaguri deşi a fost rechemat în repetate rânduri. N-a vrut să creeze agitaţie şi, desigur, nu s-a vrut manevrat de indivizi oneroşi. A fost un domn dar a sfârşit tratat în cel mai pur stil românesc.

Ar fi multe de spus despre Cuza. De bine. Pentru că a fost un om înaintea timpurilor sale, un om care, dacă s-ar fi născut în altă ţară, dacă ar fi guvernat altă ţară… Dar a domnit în România. Şi a plătit pentru asta.

Dor de Cuza? Cum să nu… Că doar nu mi-o fi dor de Iliescu…

Un gând despre „Dor de Cuza”

  1. Cuza a fost cel din fata, si intradevar a avut sustinere numai ca si-a sapat singur groapa, cea ce multi nu stiu adevaratul motiv pentru care a ajuns in exil. Este adevarat ca a facut enorm pentru viitoarea Romanie Mare, dar l-a facut mare si pe Carol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *