EFECTUL LUCIFER. PHILIP ZIMBARDO

EDITURA NEMIRA

2009

TRADUCEREA ROXANA MELNICU, DANA VERESCU

Reclama ce se făcea acestei cărţi înainte ca ea să apară era atât de sumbră, că iniţial am crezut că este vorba despre un roman de groază. Dar n-a fost (chiar) aşa. Am citit cartea, profund interesat. E captivantă, fără discuţie. Dar mi-a dat ocazia să-mi pun şi unele semne de întrebare. Este o carte care povesteşte despre cum omul bun poate deveni omul rău prin influenţa mediului în care trebuie să trăiască, să se desfăşoare. O carte despre cum putere. Dacă dai puterea unui om bun, e puţin probabil ca acel om bun să nu folosească puterea în folosul semenilor, şi foarte probabil să devină un monstru.

Ei, cam astea sunt rezultatele pe care Philip Zimbardo le trage după experimentul din 1971, desfăşurat în „Închisoarea Stanford”. Unul dintre cele mai controversate, spune reclama. Şi sunt de acord. Adică simt nevoia să-l contest, într-o oarecare măsură. Pentru că am trăit printre oameni şi, pentru o scurtă perioadă de timp, m-am jucat şi de-a gardianul de puşcărie. Da, nu glumesc. Am păzit oameni, cu pistolul mitralieră legat de gât şi muniţie de război în încărăcător. E drept, erau numai cinci gloanţe, dar tot muniţie de război se chema. Iar deţinuţii nu erau de soiul cel mai rău. N-aveau încă facultate că nu apăruse Spiru Haret, dar în rest erau educaţi. A, da şi am făcut şi armată, ştiţi voi, instituţia aia în care bibăneala şi veteraniatul erau insitutuţii. Veteranul îl freacă pe biban şi, odată ajuns veteran, bibanul face ceea ce lui nu i-a plăcut.

N-a fost chiar aşa. În general, omul a rămas om. Am văzut colonei cărora funcţia nu li s-a urcat la cap şi sergenţi care erau cuprinşi de febra puterii (în armată am cunoscut un dobitoc care, dacă i s-ar fi permis, s-ar fi comportat exact ca anumite personaje din studiul lui Zimbardo, dar ăla aşa venise de acasă. Şi de vină era tatăl lui – opinia dobitocului – care fusese mare colonel şi-i asigurase tipului o educaţie „aleasă”). Am cunoscut oameni pe care banul nu i-a schimbat şi au rămas aceeaşi oameni modeşti ca înainte, dar şi parveniţi care pretind că toată lumea trebuie să le sărute mâna. Aşa s-au născut şi aşa au rămas. Niciun efort de a se schimba. Dă-i unui prost putere şi o să rămâi uluit ce poate face cu ea. Dă-i-o unui om echilibrat şi el va renunţa la putere.

Părerea mea umilă este că transformările alea uluitoare de care vorbeşte Zimbardo pot apărea, aproape la oricine, dar nu chiar peste noapte. Nu chiar. E nevoie de timp să transformi un om bun într-un ticălos (exceptând cazul în care intră în politică, dar şi în acest caz e nevoie de ceva genetic, câţi oameni buni se apucă de politică?). Şi e nevoie de şi mai mult timp să obţii reversul.

Da, într-o oarecare măsură, am studiat şi eu Efectul Lucifer, în liceu, fără să-mi dau seama. Am putut constata cum un nemernic semianalfabet, odată uns pedagog, a concluzionat că poate face „ce vrea muşchii lui”, şi cum băieţi cât muntele nu ar fi ucis o muscă, chiar în condiţiile în care nu dădeau socoteală nimănui. Dar despre asta cu altă ocazie. Trebuia să scriu despre cartea lui Zimbardo şi nu despre depozitul de beţivi de la Şendriceni. Părerea mea, repet, e că exagerează. Mult. Până la urmă, băieţii implicaţi ştiau că iau parte la un experiment. Nu era o închisoare clasică, ci una improvizată. Şi psihologul era prezent ptin zonă, avea şi o „Comisie de eliberări condiţionate”. Mie greu să cred că toate s-au întâmplat aşa cum scrie în carte după ce, repet, am avut experienţa liceului, armatei şi coloniei penitenciar (armata şi puşcăria se pot cumula, în armată m-am jucat de-a gardianul vesel). Poate că subiecţii au cam sărit calul din dorinţa de a-l mulţumi pe tovarăşul profesor. Poate. poate că a fost altceva. În doar o săptămână să obţii monştri în acele condiţii de laborator… Să obţii nişte rezultate care să te oblige să întrerupi experimentul, mi se pare cusută cu aţă albă, ori mai degrabă comercial colorată. Şi nu trebuie să uităm şi să neglijăm faptul că toate concluziile astea s-au tras doar pe baza unui experiment care, luat la cenţi mărunţi, cam scârţâie. Că nu prea îndeplineşte condiţiile de reprezentativitate. Şi încă unele, pe care vă las plăcerea să le descoperiţi

Concluziile studiului au devenit interesante după ce presa a făcut în sfârşit ceva bun şi a demascat atrocităţile de la Abu Ghraib. Dar nu l-au ajutat deloc pe fraierul sortit să joace rolul de ţap ispăşitor în toată afacerea. De, şi americanii mai au nevoie de câte un Acar Păun. Şi-l şi găsesc. Pentru că e greu de crezut că de ceea ce s-a întâmplat la Abu Ghraib sunt responsabili doar o mână de oameni. Şi oare sistemul care le-a permis să facă ce au făcut nu are nicio vină? Şi nici cei care au dosit problema şi, dacă nimeni nu o vede, ea nu există?

Poate că mai degrabă a contat valoarea comercială a studiului şi vâlva creată în jurul lui. Şi publicitatea, care vinde totul Dar, cu certitudine, oamenii se pot transforma în monştri. Dacă li se dă o funcţie politică, sigur obţineţi un monstru mai mare decât cel care doar tânjeşte la asta.

 Puteţi cumpăra cartea de aici. Sau de unde doriţi, nu insist, să nu spună cineva că vreau să vă manipulez.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *