ETERNUL DOREL

Cred că nu există român, băutor sau nu de UNIREA (mamă, frate, ce-or spune patrioţii de la 1859 când or afla cum se numeşte un coniac de trei parale, calitativ vorbind) să nu-l ştie pe Dorel. Dorel, băiatul acela care munceşte ca fraierul şi derbedeii bătrâni râd de el. Poante de şantierişti, pe care le gustă oricine, mai puţin Dorelul in cauza.

Întâmplarea asta s-a petrecut cu ceva timp în urmă şi, de fiecare dată când mi-o aduc aminte, mă gândesc la  Dorel. Un vechi prieten, cu spirit întreprinzător, şi-a deschis o societate de construcţii. Om foarte corect (pe bune), plătea angajaţilor şi ore suplimentare, încă de prin ’98, când restul patronilor nici nu ştiau ce înseamnă (să plăteşti ore suplimentare, desigur). Dar într-o zi, prin 2000 prietenul acesta al meu a concediat şapte oameni dintr-o lovitură (mai ceva decât croitoraşul cel viteaz). M-a mirat acţiunea, Relu nu dădea oameni afară, aşa că am întrebat cum s-a întâmplat.

„I-am găsit dormind pe la ora 11, la o lucrare la VatraDornei. Poate că nu-i dădeam afară, dar unul dintre ei, un bucovinean cât un munte, cu ochi cârpiţi de somn m-a luat la zor. Măi şefu’ da’ cum vrei să facem ore suplimentare dacă nu ne odihnim de dimineaţă. Asta a pus capac la toate”.

Corect, s-a marcat. Mai poţi spune ceva, Dorele?

2 thoughts on “ETERNUL DOREL”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *