Feriţi-vă de „Răzbunarea lui Finnigan”

razbunarea lui finnigan

ROSLUND & HELLSTROM

EDITURA TREI

2011

Luat de val şi oarecum încurajat de câteva lecturi simpatice din colecţia Fiction Connection de la Editura Trei, m-am lăsat dus de val şi am început să cumpăr cărţi fără să mai cercetez înainte de a le plasa pe raft. „Răzbunarea lui Finnigan” m-a astras din prima după reclama de pe coperta-spate.  Cică la bordul unui vas de croazieră solistul formaţiei are un acces de furie când vede cum un individ îi face avansuri exagerate unei femei. Şi-l altoieşte cum se pricepe mai bine. Adică suficient cât să-l bage în spital şi cazul să intre în atenţia poliţiei. Doar că atunci când inspectorul Ewert Grens şi gaşca încep investigaţia constată că John Frey ar fi trebuit să fie mort de ceva vreme, el fiind condamnat prin America pentru o crimă deosebit de gravă. Interesantă descrierea, nu-i aşa? Adică cineva care a scăpat de pedeapsa capitală în America? Sau care a fost executat şi totuşi trăieşte? Pare ceva sumbru, ceva supranatural. Chiar că trebuie citită.

Da, numai că, pe măsură ce lectura avansează, ca cititor încerci senzaţia că parcurgi drumul invers. De la lebăda superbă la răţuşca incredibil de urâtă. Pocitania pocitaniilor între coperte laminate.

Pe scurt, povestea este incredibil de tâmpită, de ternă şi, ajuns la final, te poţi întreba de ce ţi-ai risipit timpul pentru o asemenea porcărie.

Pentru că, înainte de toate, „Răzbunarea lui Finnigan” este mai rău decât maculatură. Hârtie chinuită de pomană, cum de mai există asemenea oameni? Şi dacă o chinuiau suedezii, dar s-au mai gândit şi românii să maltrateze niscaiva copaci pe principiul că dacă s-a publicat afară nu poate fi decât grozavă.

Povestea se desfăşoară cam în halul următor (că felul e prea mult spus). Inspectorul Ewert şi echipa reuşesc să demonstreze că John Frey este condamnatul care a scăpat de execuţie în America. Cum anume? Gardianul şef din sectorul condamnaţilor la moarte, Vernon Eriksen nu e străin de treaba asta. Cu încă doi medici pe care i-a atras de partea cauzei, au reuşit să-l declare mort pe John, care era cam puştan la vârsta la care se presupunea că a comis crima. Şi gata! Rezolvată treaba. Care mistes, care paranormal? Ciudat e că, după ce americanii constată că John Frey al lor e viu şi încă destul de capabil să mai omoare pe cineva, nimeni nu-i ia la întrebări pe cei care i-au facilitat evadarea trasă de păr. Vernon e bine mersi, medicii şi-au schimbat identitatea. Ca să vezi. Adică faci ani de facultate şi îţi rişti cariera şi libertatea pentru a ajuta la evadarea unui condamnat la moarte. Care, de bine ce-a preţuit gestul, a sărit la bătaie la un beţiv doar pentru că gestul bădăranului a trezit în el nişte amintiri şi senzaţii.

Acţiunea se petrece pe două tărâmuri complet diferite. Pe de o parte avem metropola Stockholm, în Suedia. Tot ce ţine de capitala Suediei e bine descris, bine punctat. Dincolo de ocean este Marcusville, un oraş imaginar. Atât de imaginar că e pierdut în ceaţă. Descrierea este mai vagă decât programul de guvernare al unui partid din opoziţie, ceea ce denotă lipsă de documentare. În Suedia poliţiştii par cuprinşi de o letargie vecină cu hibernarea. Mereu obosiţi, mereu plictisiţi deşi nu par chiar foarte solicitaţi. Îşi urnesc dosurile cu lentoarea unor fosile de dinozaur. Dar se pun în mişcare în clipa în care John Frey este extrădat către America. Prin Rusia, desigur, că pe acolo a venit.

Cam târziu şi fără rost desfăşurarea de forţe, că John îşi primeşte porţia de moarte în ciuda faptului că anumite indicii scăpate de autori i-ar oferi oarece speranţe. Dar după execuţie lucrurile se lămuresc într-un mare stil. Mare din părţi… De fapt, John n-a ucis pe nimeni. Nu consider că fac vreo indecenţă dezvăluind adevărul în ideea de a-i feri pe alţii de cartea de faţă.

Gardianul Vernon a ucis-o pe fiica lui Finnigan şi a lăsat dovezi care să-l incrimineze pe prietenul acesteia doar pentru a demonstra după ce băiatul e executat că pedeapsa cu moartea e o porcărie. Doar că l-a îndrăgit şi l-a ajutat să evadeze. Şi acum, că John a fost executat, Vernon se duce la tatăl îndurerat şi-i spune ce şi cum şi-l lasă să-l pocnească. Apoi se sinucide înscenând că a fost ucis de Finnigan, care în final ajunge în sectorul condamnaţilor la moarte.

Foarte instructivă şi moralizatoare cartea. Mă mir că am ajuns la final (de fapt voiam să văd dacă Vernon e ucigaşul, ceea ce s-a şi întâmplat). Dar voi, care sunteţi avertizaţi, puteţi folosi mai bine timpul.

Interesant e că romanul a fost produs de două minţi în loc de una. Anders Roslund este cică ziarist iar Borge Hellstrom cică e analist al sistemului corecţionar din Suedia. Şi acest duet „de valoare” e şi premiat. Dacă au primit vreun premiu pentru „Răzbunarea lui Finnigan” atunci ar trebui să aibă decenţa şi să-l returneze.

P. S. Cartea m-a costat patru lei. Cu patru lei mai mult decât  a meritat.

3 thoughts on “Feriţi-vă de „Răzbunarea lui Finnigan””

  1. tocmai am terminat cartea aseara, dupa vreo saptamana de chin:)))) intrasem pe google sa vad si alte pareri despre ea (pentru ca eu nu obisnuiesc sa citesc recenzii inainte) si pentru a ma inspira putin si din ce scriu altii, pentru ca eu la randu-mi trebuie sa fac o recenzie despre cartea asta pe pagina mea. In fine, ca sa nu ma lungesc, vreau sa ti spun ca a meritat sa citesc cartea doar pentru ca mai apoi sa pot gasi blogul tau/ pararea ta aici si sa ma amuze teribil:)))) Nici mie nu mi-a placut, insa spre final recunosc ca m-a captivat putin, asa ca ultimele o suta de pagini le-am citit pe nesimtite. Dar oricum felul cum scrii este genial. :*

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *