IMAGINI MIŞCĂTOARE. TERRY PRATCHETT

EDITURA RAO

TRADUCEREA CEZAR OCTAVIAN TABARCEA

2009

Prima mea reacţie după ce am citit „Imagini mişcătoare” (de fapt o reacţie moşită cu mult în timpul lecturării paginilor) a fost să mă interesez dacă există filme după cărţile uncheşului Terry. Că după cum a disecat industria filmului în „Imagini mişcătoare” era de aşteptat ca scriitorului care pozează cu pălărie de vrăjitor să i se închidă cu mult înainte de nas toate uşile care duc la cetatea filmului. Ei bine, temerea mea a fost de prisos. Sunt filme după cărţile lui Pratchett iar asta arată, după umila mea părere, că  în „Imagini mişcătoare” există mai mult adevăr decât parodie. Că băieţii din industria filmului sunt în stare să accepte cu seninătate orice insultă, cât timp pot scoate bani de pe urma ei. De pildă, dacă îi vei spune unuia dintre cei care învârt destinele în industria de profil că mama lui este mai grasă decât soţia unui medic veterinar îndelung hrănită cu confiscate de abator, tipu’ n-o să sară la gât, aşa cum ar face-o un om obişnuit (chiar dacă mama lui e  chiar mai grasă ca nevasta pomenitului veterinar, dar e totuşi, mama lui) ci mai întâi o să reflecteze asupra potenţialului expresiei. Are sau nu viitor mârlănia asta dacă o strecor într-un film cu Jim Carrey? cam aşa gândeşte un tip de la Hollywood. Sau Holly Wood, cum e în Imagini mişcătoare.

Cetatea şi industria filmului sunt luate la bani aşa de mărunţi că până şi un regizor sau producător cu obrazul gros ca talpa de bocanc ar găsi resurse să roşească puţintel, numai cât să dea bine pe ecran dacă ar citi trebuşoara asta. Totul este ironizat în mare stil şi dacă vreodată mi-a părut cu adevărat rău că nu-s american, apoi acel moment a apărut după ce am terminat cartea de faţă. Că trebuie să fii american şi încă unul cu ceva cultură ca să poţi savura toate poantele servite de autor. Merge însă să fii şi un român trăitor în România, cu condiţia să-ţi placă literatura. Şi filmul. Până şi floricelele de porumb sunt luate peste picior, mama lor de grăunţe explodate, şi tradiţionalul hot-dog îşi încasează şi el porţia de ridiculizare. Că merită, dă-l dracului!

 Poantele se succed mai repede decât clicurile, filme de referinţă sunt luate peste picior laolaltă cu desenele animate. Averi se fac din nimic şi se pierd peste noapte. Câini vorbitori şi troli implicaţi în industrie. Poveşti de dragoste şi o treabă ciudată ascunsă în coasta dealului. A, da, şi un aparat ciudat care scuipă cu biluţe de plumb. A, da, da, şi o mie de elefanţi  furnizaţi cam cu întârzâiere dar pentru care cineva trebuie să plătească.

Moarte (fără „a” în terminaţie) îşi face datoria ridicând sufletul ultimului străjer. Sau paznic. Individul care a păzit  ceva atât de periculos încât poate destabiliza întreaga lume. Şi, de vreme ce paznicul nu a reuşit să dea mai departe misiunea, ce să vezi? Ideea a plecat în lume şi a percutat capul alchimiştilor care lasă baltă producerea de aur dubios şi se apucă de pelicule şi mai dubioase. Nu contează de unde vine ideea, numai bani să iasă. Şi peste noapte lumea este invadată de pelicule. Şi tot peste noapte Holly Wood devine centrul producătorilor de clicuri, în marea lor majoritate băieţi deştepţi, alchimişti reconvertiţi dar care vor fi daţi peste cap de LSBD, adică Lua-Mi-aş Singur Beregata Dibbler, vânzător dubios de cârnaţi şi mai dubioşi, care se pare că e făcut special pentru treaba asta cu imaginile mişcătoare. Un mare şcmecher, la urma-urmei, şi profitor cât încape.

Victor, vrăjitor aspirant şi nu prea, atât de leneş că ar face orice să nu facă nimic,  simte nevoia să tragă o fugă până în Holly Wood, acolo unde dracii (impi, domnule, impi) pictează în draci secvenţă după secvenţă (pe octoceluloză), funcţie de cum o iau pe coajă, şi asta în funcţie de  viteza cu care se dă la manivelă. Şi  Victor al nostru ajunge star peste noapte împreună cu fosta lăptăreasă Ginger. Cllicurile cu ei înnebunesc lumea, mai ales spre final când apare ceva King Kong în variantă răsturnată. Cum anume se ajunge la un deznodământ aşa de grandios, puteţi afla numai citind cartea. Nicio cronică, nicio recenzie, nicio povestire n-o să vă poată crea o imagine aşa de cinematografică cum o s-o facă cititul „Imaginilor mişcătoare”.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *