În timp, cu Justin Timberlake…

Aseară mi-am tăiat din timpul dedicat activităților de zi cu zi pentru a mă delecta cu filmul „În timp” cu Justin Timberlake. Sincer să fiu, urmăream de ceva vreme să-l văd dar nu m-a prea ajutat programul şi nici  faptul că nu sunt un împătimit al televizorului, aşa că l-a, ratat în câteva rânduri. Însă aseară nu mi-a scăpat. Bun filmul, ce să spun. Mi-a schimbat puţin şi părerea despre Timberlake ăsta, care nu e chiar aşa de superficial pe cum lasă să se vadă muzica ce l-a făcut celebru. Nu e el chiar la fel de bun ca mulţi alţii pe care-i ştiu, nu e nici cât juma’ de Van Damme, dar se descurcă onorabil. Pe de altă parte se putea şi mai rău. Dacă era păcăliciul ăla de Justin Biber? Ăla măcar are meritul de ao fi trimis la dezintoxicare pe Selena Gomez…

Un viitor în care singura monedă valabilă este timpul, în care fiecare cetăţean are inserat pe antebraţ ceasul care-i arată cât mai are de trăit. La cei mai mulţi nu arată cine ştie ce. Doar câteva ore, uneori nici măcar atât. Şi cu timpul îţi cumperi cele necesare vieţii de zi cu zi sau, dacă vrei să mai apuci ziua de mâine, trebuie să te dai peste cap pentru a face rost de timp la modul cel mai propriu cu putinţă.

De fapt, nu aceasta este realitatea zilei de azi, când toţi ne dăm de ceasul morţii pentru a face rost de timp? Nu fiecare lucru pe care-l facem, fiecare obiect sau serviciu de care beneficiem ne costă timp? Dăm bani, deocamdată, dar dacă gândim ceva mai profund nu ajungem la concluzia că de fapt tot timp oferim? Câte minute muncim pentru o cafea? Pentru un drum cu tramvaiul sau cu microbuzul? Cu maşina personală? Cât timp dedicăm viciilor? Cât timp muncim pentru o carte şi cât timp petrecem citind-o? Cât timp risipim aiurea şi cât din ceea ce avem la dispoziţie folsoim cu cap?

Multe întrebări se pot isca de aici. Şi, chiar şi într-un astfel de viitor, resursele nu sunt accesibile oricărui muritor. Mai ales muritorilor, pentru că unii chiar au şansa de a deveni nemuritori. Dar pentru asta unii trebuie să moară. Cam mulţi, e drept.

Interesantă abordare. Să ai un asemenea ceas la mână la mână te poate scoate din minţi dar se poate să te facă mai responsabil? Cine ştie?

A, şi mai era chestia aia cu toţi blocaţi pe la 25 de ani. O chestie care să te bulverseze. Să nu ştii dacă ai de-a face cu mama, cu soţia sau cu fiica unui individ. Sau cu soacra individului. La o adică… Şi mai era tipul ăla, mare Cronometor, interpretat de Cilian Murphy, care parcă avea o faţă de plastic…

Filmul mi-a dat de gândit. Interesant, foarte interesant… Merită de văzut şi (re)văzut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *