Înainte de a-i invidia pe profesori… Sau atunci când Karma te lămureşte pe deplin

Poate părea paradoxal dar în ultimii ani aud din ce în ce mai des chestia aia cu „e uşor de lucrat în învăţământ”, „ce bine de de voi, ăştia din învăţământ”, „de ce nu m-am făcut şi eu profesor?”, „numai când vă văd şi mi se face ciudă”, „viaţă de profesor, ce să mai spunem, patru ore la şcoală şi restul pauză”… Ar trebui să dedic vreo câteva zile – sau chiar săptămâni – pentru a realiza o listă ceva mai cuprinzătoare şi tot s-ar putea să las destul de mult pe dinafară cu privire la subiectul „ce bine este de trăit în învăţământ”. Mai ales când vine vorba despre învăţământul românesc…

Asta în condiţiile în care viaţa la catedră este din ce în ce mai dificil de suportat. Nu exagerez cu nimic. Din an în an e tot mai rău. Cu toate acestea, tot mai mulţi îşi fac timp să-l invidieze pe profesor. Că are program de patru-cinci ore pe zi. Că sâmbăta şi duminica nu are nimic de făcut, nu-l cheamă patronul la serviciu cu noaptea în cap şi nici nu-l ţine după program. Că dacă are ore suplinite alea se plătesc separat. Că are vacanţe de Sărbători, fie ele de iarnă sau mai în primăvară. Că are vara liberă şi concediu de nu mai ştie ce să facă cu el…

Sunt surprinzător de mulţi cei care-i invidiază pe profesori în tăcere, fără să dea pe afară, cum se spune. Pe respectivii pot să-i (mai) suport. Pe cei care reproşează în faţă viaţa bună a profesorului fără să fi călcat de ani buni într-o sală de clasă şi niciodată în calitate de profesor – fie şi suplinitor – nu pot să-i suport. Şi nu le doresc decât să prindă şi ei ceva ani de activitate la catedră, să se lămurească cât şi cum arată binele ăsta din învăţământ.

Uneori se întâmplă şi astfel de minuni… Una bucată cunoştinţă – tot angajat la stat – care în ani şi ani de zile nu a pierdut ocazia să aprecieze ce bine e să lucrezi în învăţământ şi ce greu e de cei care lucrează în administraţie. Că voi în învăţământ aveţi salarii mai mari decât noi.

De câteva ori l-am invitat pe individ să lase lucrul în aparatul administrativ de stat şi să presteze la catedră, mai ales că avea pretenţia că se pricepe fără să fi trecut cu adevărat printr-o facultate. Că facultate are, aşa cum are acum tot omul care a prins serviciu la stat. La privat e mai greu, că pe ăştia nu-i duci chiar aşa de nas, numai fluturând diplome cu pretenţii de tapet intelectual. Bineînţeles, n-a percutat la sugestie. Că e prea bătrân, că nu a absolvit cele mai potrivite studii, dar dacă ar fi să reia viaţa de la capăt negreşit s-ar face profesor.

Te cam apucă greaţa de astfel de specimene dar nu ai ce să le faci. Nu-i poţi convinge doar cu argumente teoretice şi de bun simţ. Ştiu ei ce ştiu…

Dar se petrec şi minuni, cum spuneam. Odrasla individului a prins ceva serviciu în învăţământ. Cât a contat îndrumarea părintească în carieră nu prea ştiu, dar rezultatul este rezultat. Serviciu în învăţământ. Aparent, destul de bunişor. Adică la târg, vedere către centru, prestigiu, domnule, nu profesor de la ţară, ca dumneata. Nu tu liceu tehnologic de mâna a şaptea, unde se adună toate loazele, nici măcar şcoală de cartier. Şcoală cu pretenţii.

Asta n-a împiedicat-o pe odrasla respectivului să vină bocită acasă chiar de la primele contacte cu „viaţa bună din învăţământ”. Pentru că o părea uşor să fii profesor dacă priveşti din afară, dar nu afli ce înseamnă să fii cu adevărat profesor decât după ce ajungi să trudeşti cu adevărat la catedră.

Nu ştie ce să se mai facă, nu ştie cum să-i mai ţină în frâu pe elevi, în special cu clasă nenorocită – o clasă de a VIII-a, de ce nu mă miră faptul? – care parcă sunt nebuni, îi toacă nervii în fiecare zi. I-a spus directorului că nu se mai duce la clasa respectivă şi acesta i-a spus că nu-l interesează, să se descurce, că de aia e profesoară… Plânge în fiecare zi şi-mi tot spune că mai bine se duce la căpşuni în Spania. Şi are de făcut atâtea şi atâtea hârtii că nu-i ajung şaizeci de ore pe săptămână să corecteze, să completeze rapoarte, grafice de evoluţie şi alte hârţoage… Cum poate cineva să ceară aşa ceva unui profesor? Ce-i cu nebunia asta din învăţământ?

Aparent, individul a învăţat ceva. A avut o revelaţie. Stai, domnule, că nu e chiar aşa de uşor de trăit în învăţământ; există tot felul de probleme şi situaţii, imaginea aia idilică zugrăvită în cărţi e departe de realitatea şcolilor din ziua de azi. Nu există nicio legătură cu filmele în care profesorul îşi face debutul la clasă cu bâta în mână iar spre final transformă o gaşcă de huligani în elevi model având la dispoziţie doar farmecul personal. Drama propriei odrasle a acţionat asupra mentalităţii personale mai rapid şi mai eficient decât au făcut-o interminabilele ore de muncă de lămurire. Omul ştia el ce ştia, nu-i puteai scoate acel ceva din minte nici măcar cu pikamerul. A trebuit să se întâmple ceva cu adevărat important, care să-l usture la inimă pentru a înţelege adevărul: că în învăţământ nu e chiar aşa de simplu precum cred cei care au prea mult timp la dispoziţie. Sau cel puţin atâta timp cât să-l poată risipi analizând ce fac alţii.

Pare interesant, pare chiar relaxant dacă priveşti doar din afară. Dar odată intrat în sistem optica se schimbă. Omul de care vorbesc a înţeles ceva. Nu tot ce trebuie deoarece acum susţine că doar profesorii de oraş sunt nevoiţi să facă faţă unor presiuni absurde. Cică la ţară e mai bine… Sper din inimă ca odrasla să ia transfer la o şcoală de la ţară. Astfel o să priceapă mult mai repede decât aş putea eu vreodată să-i explic că nici viaţa profesorilor de la ţară nu e aşa de boemă precum se spune…

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *