La Mulţi Ani de Ziua Educaţiei!

5 octombrie, Ziua Educaţiei!

Prilej potrivit pentru a spune „La Mulţi Ani” şi cuvenitele urări de mai bine. Aşa se face când este ziua cuiva, aşa e omeneşte, politicos…

Numai că, având în vedere că e vorba de Ziua Educaţiei şi de nu a unei persoane oarecare cred că e locul şi timpul potrivit pentru niscaiva observaţii.

În primul rând cred că e cazul să întrebăm dacă mai avem Educaţie. Mai avem Educaţie, oameni buni? Mai putem vorbi despre Educaţie în condiţiile unui sistem bulversat de tot felul de profitori şi incapabili? Mai reprezintă ceva Educaţia în ziua de azi?

Din păcate, răspunsurile subsemnatului la întrebările de mai sus  – şi multe altele – suferă de un strat gros de pesimism pe care sămânţa optimismului, existentă odată într-un tânăr care a ales catedra în locul unor ocupaţii mai profitabile, nu mai are curajul să încolţească.

Educaţie?! Nu prea mai există. Programele şcolare sunt tot mai stufoase, în ciuda promisiunilor guvernanţilor care susţin că le vor peria şi le vor face mai accesibile. Noul program cadru, aplicabil la Gimnaziu din acest a nu e decât aceeaşi Mărie de până acum dar cu altă pălărie. Care pălărie seamănă surprinzător de mult cu cea precedentă; deci nici la nivel de pălărie nu se vede vreo schimbare. În mare au rămas aceleaşi conţinuturi şi aceleaşi lecţii doar că s-au mai schimbat câteva denumiri.

Elevii sunt din ce în ce mai puţini. Tinerii aleg să plece peste hotare şi să-şi şcolească acolo copiii. Cei care dovedesc o fărâmă de responsabilitate privitor la educaţia propriilor odrasle spun că şcoala peste hotare e incomparabil mai uşoară decât ce le-a fost dat să pătimească în ţară.

Copiii plecaţi cu părinţii în străinătate şi care au gustat din cupa plină de amar a învăţământului românesc spun că acolo, prin Spania, Italia, Belgia, Germania şi pe unde mai sunt să înveţi este mult mai uşor şi mai plăcut decât în România.

Oficialii se laudă că în România elevii de clasa a II-a rezolvă probleme de matematică ale căror taine le sunt desluşite plozilor de italieni abia prin clasa a V-a sau a VI-a. Cu alte cuvinte vedeţi ce învăţământ de calitate se face la noi?

Aşa o fi dar, dacă aşa e, întrebarea firească e „Cui foloseşte?”. Împovărăm copiii cu materii şi cunoştinţe inutile. Cei mai mulţi se pierd pe drum – nu mai reuşesc să ţină pasul cu avalanşa de cunoştinţe ce li se bagă pe gât. Cei buni obţin presupuse performanţe dar cu ce efort? Şi câte dintre cunoştinţele acumulate în şcoală le vor fi de folos în viaţa de zi cu zi?

Programa prevede ca, la sfârşitul clasei a VIII-a, elevii să ştie câte în lună şi în stele. Să rezolve ecuaţii cumplicate iar cei mai mulţi dintre absolvenţi nu ştiu nici tabla înmulţirii. Se predă o gramatică înfiorător de încărcată şi complicată şi elevul termină opt clase fără să ştie unde trebuie pusă o virgulă sau o cratimă. Mulţi români nu au utilizat o cratimă în viaţa lor deşi un procent covârşitor dintre ei au terminat chiar şi un liceu.

Se cere să cunoaştem tot felul de formule din fizică şi o parte însemnată a populaţiei habar nu are la ce foloseşte contorul de curent. Pe bune, altfel nu ar exista atâţia fraieri care să se lase păcăliţi de reclamele ce le promit că pot încetini contorul şi încă în mod legal.

Ne lăudăm cu rezultatele olimpicilor ignorând că acestea nu sunt rezultatele educaţiei din şcoală ci rodul pasiunii unor copii ai căror părinţi au plătit meditaţii.

Corpul profesoral e din ce în ce mai scârbit de ce se întâmplă în sistem. Facultăţile private produc profesori pe bandă rulantă. Le oferă diplome dar nu şi pricepere, vocaţie. Fostele licee pedagogice, care ofereau Educaţiei învăţători în adevăratul sens al cuvântului, au fost desfiinţate la un moment dat. Acum s-a revenit; există profilul pedagogic dar marea problemă e că celor care reuşesc să termine aşa ceva nu au nicio şansă reală de a se angaja, prioritate având cei care au făcut şi ei un soi de facultate la privat şi nu au avut niciodată de-a face cu practica pedagogică adevărată, cea care te ajută să te formezi ca dascăl.

Salariile din Educaţie sunt cum sunt. S-a promis mult dar nu s-a făcut niciodată nimic.

Dotarea şcolilor este sub orice critică. Anul acesta, la fel ca în ultimii cinci ani, în prima zi de şcoală manualele au lipsit de pe băncile celor care au fost prima generaţie ce au văzut ce înseamnă clasa pregătitoare. Ba, mai mult, anul acesta s-au interzis auxiliarele iar Ministerul i-a ameninţat pe profesori cu represalii legale dacă îndrăznesc să folosească la clasă ceva ce nu a fost autorizat.

Ministrul Educaţiei doreşte elevilor un viitor mai bun decât cel prezent. S-a operat la Genunche şi-i place să maltrateze limba română. La asta se pricepe cel mai bine…

Mai avem Educaţie în condiţiile astea? Mai avem cui spune „La Mulţi Ani”?

Mai există profesori inimoşi, copii dornici să înveţe. Mai există speranţă deşi e din ce în ce mai slabă. Luminiţa de la capătul tunelului nu mai străluceşte ci pâlpâie, din ce în ce mai anemic, mai agonic. Dacă nu se iau măsuri există riscul să se stingă.

La Mulţi Ani, Educaţiei! Câţi or mai fi, câtă mai este…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *