Luaţi-vă banii înapoi, domnule Cioloş!

Fiecare generaţie cu sacrificiile ei. Fiecare individ trebuie să se sacrifice pentru binele societăţii. Aşa mi s-a băgat în cap de când mă ştiu şi, până la un anumit punct, am fost de acord. Egoismul, individualismul şi proasta creştere nu sunt doar frână în calea progresului, dar trag în înapoi. Cu toţii trebuie să contribuim la clădirea unui viitor mai bun pentru generaţiile care vin.

Numai că, de la o vreme, am cam început să obosesc, să nu mai percutez la asemenea idealuri şi lozinci. Cumva, m-am sacrificat de când mă ştiu. Am învăţat din credinţa sinceră că învăţătura o să-mi ajute în viaţă, că o să mă ajute să mă ridic deasupra celor care – spunea propaganda – dacă nu vor avea carte nu vor avea nici parte de partea rezervată celui studios. Privind în urmă, îmi dau seama că în mare parte învăţătura de care am avut parte s-a rezumat doar la acumularea de date sterile şi prea puţine dintre abilităţile de care este nevoie în lumea reală. De multe ori cei care au avut de câştigat de pe urma faptului că „mâncam cartea” au fost profesorii. Aveau cu ce se lăuda pe la olimpiade, concursuri şcolare, chestii artistice… Mai puţin pe la întreceri sportive unde condiţia fizică nu mă avantaja. Deşi mi-ar fi plăcut şi mie să fiu un Hagi, un Năstase, un Patzaichin, un Dan Grecu, un Nicu Vlad… Pe atunci credeam că mă sacrific mai mult pentru mine, pentru viitor. Dar acel viitor a venit şi pot constata că mulţi dintre cei care n-au învăţat au ajuns să aibă partea celor care au învăţat.

Nu mă plâng de faptul că mulţi analfabeţi au ajuns prin Parlament sau în posturi cheie. Nu, să nu se înţeleagă greşit că le vreau locul. Dar poate că vreau ceva mai mult pentru sacrificiile pe care le-am făcut.

Când, în 1999, m-am angajat în învăţământ, eram milionar. Fac haz de necaz deoarece cei 1.007.000 lei, primul meu salariu, nu-mi ajungeau pentru mare lucru. Asta în condiţiile în care aveam spor de izolare de 40%. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi dintre colegii mei aveau salarii şi mai mici, mai ales cei care munceau la oraş. Unul dintre ei îmi povestea cum se descurcă. Ca în bancurile cu proşti. Mama îi trimitea lunar 200.000 fără să ştie tata, tata îi trimitea tot vreo două sute de mii fără să ştie mama. Iar împreună părinţii îi trimeteau odraslei două sute de mii. Altfel n-ar fi rezistat. Salariul era de mizerie.

Personal am fost scutit de umilinţa de a cere bani de la părinţi deşi eram salariat. Asta pentru că locuiam în casa lor. Fără chirie, fără grija meselor zilnice. Tot un soi de trai pe banii părinţilor, numai că, locuind la ţară, compensam gustul amar al realităţii cu munca în gospodărie. Cumva, îmi produceam singur hrana, cel puţin asta era iluzia. Dar tot un amărât care trăia pe spinarea părinţilor eram. Chiar aşa salariat cum mă intitulam.

Salariu de mizerie, aceasta era realitatea. Minuscul. La vremea respectivă colegii cu grade şi vechime ridicau şi patru milioane de la caserie. Atunci când sindicatele au trimis un chestionar în care eram încurajaţi să ne spunem ofurile, un coleg a spus că ar fi de dorit să avem măcar echivalentul a două sute de dolari. De dolari, nu euro, euro încă nu se inventaseră pe atunci. O cerere considerată exagerată de unii care au auzit ce-i trece tânărului prin cap dar cu care eram perfect de acord. Asta pentru că salariul din primul an de activitate reprezenta mai puţin de o sută de dolari.

Am ridicat această problemă la sindicate. Ni s-a spus că aşa e la început, că salariul e mic pentru că şi noi suntem la început, că avem încă multe de învăţat până să ne numim profesori. Dar, nicio grijă, când o să mai creştem, când o să adunăm experienţă şi grade didactice, o să avem şi noi salarii ceva mai mari. Argumente oarecum corecte, dacă privim prin prisma generaţiei de sacrificiu.

Şi da, în timp salariul a crescut. Dar creşterile au fost forţate mai degrabă de inflaţie şi deprecierea leului decât de bunăvoinţa guvernanţilor şi aprecierea de care au dat aceştia dovadă faţă de sacrificiile celor care au învăţat şi au ajuns să-i înveţe pe alţii. De multe ori a fost vorba doar despre propagandă pe principiul „dezbină şi stăpâneşte”. Odată un individ care lucra la finanţe mi-a reproşat că din cauza celor din învăţământ finanţiştii nu mai primesc bonuri de masă. Pe care Adrian Năstase le-a luat de la finanţişti spunând că o să le dea la profesori. Când i-am explicat omului cum stă treaba a făcut ochii cât cepele şi a spus „Uite, domnule, cum ne duc de nas…”.

În 2002 am susţinut examenul de  definitivat. Cu un an mai târziu decât ar fi fost normal deoarece mi-am făcut şi datoria faţă de patrie bifând serviciul militar. Sacrificiu… Definitivatul mi-a adus fabuloasa creştere salarială de 6000 de lei. Preţul a două sau trei pâini. Asta în condiţiile în care am sacrificat banii luaţi pe vreo cinci luni pentru a cumpăra cărţile necesare pentru a parcurge programa. Dar aveam deja două milioane pe lună. În câte luni, în câţi ani aş fi reuşit să recuperez banii investiţi în perfecţionarea personală? Să spunem că a fost vorba mai degrabă de un sacrificiu decât de un câştig.

Nici la gradul doi salariul n-a crescut prea mult dar am fost asigurat că o să crească substanţial după ce voi trece şi de furcile caudine ale gradului I. Mi s-a mai mărit salariul dar, ca un făcut, inflaţia anulase deja de multă vreme efectele „corecţiilor financiare”. Măririle de salariu au venit ca un soi de recuperare parţială decât ca o creştere efectivă la salariu.

Chiar în ziua în care am susţinut inpecţia finală la gradul I preşedintele Băsescu a apărut pe posturile de televiziune şi a anunţat tăieri de salarii. Adică sacrificii.

Sacrificii, mereu sacrificii… Aş putea să scriu atât de multe despre sacrificii şi atât de puţine despre realizări.

Iar acum veniţi dumneavoastră, domnule Cioloş şi ne mai sacrificaţi odată pe cei care avem ceva vechime în învăţământ. Aţi ieşit pe post şi aţi spus că aţi mărit salariile cadrelor didactice. Cum anume, nu prea am văzut, dar au văzut alţii. Lasă, domnule, că am văzut eu că ţi-a mărit Cioloş salariul, nu te mai plânge atâta… V-a dat 5% la salariu, ştiu eu, că a spus Cioloş.

65 de lei… Aceasta este marea mărire primită de la Cioloş după 17 ani de muncă la catedră. Şi ţin să precizez că am gradul didactic I. E mult? E puţin? Unii colegi au primit şi mai puţini bani în urma „măririlor salariale”. Un coleg de matematică mi-a spus că după patruzeci şi doi de ani la catedră a primit în plus la salariu doar 20 de lei. Brut. Adică rămâne cu vreo 14 – 15 lei în mână după ce statul îşi ia partea. Alţi colegi şi-au văzut salariile diminuate.

La banii ăştia vorbim despre creşteri salarile, domnule Cioloş? E bătaie de joc, nimic mai mult. Aţi mărit salariile suplinitorilor necalificaţi cu 500 brutul. Aţi mărit salariile debutanţilor din învăţământ că sunt comparabile cu ale oamenilor cu vechime şi grade didactice. Nu spun că nu trebuiau mărite aceste salarii sau că sunt prea mari. Sunt mici, raportat la nevoile zilei de zi cu zi din România. Dar dacă aţi avut bani pentru ei, de ce nu aţi avut şi pentru noi, cei care ne-am tot sacrificat la catedră? Eu unul mă sacrific de 17 ani, dar sunt oameni care fac asta de patruzeci de ani, poate şi mai bine. După patruzeci de ani de învăţământ să primeşti 20 de lei brut la salariu mi se pare bătaie de joc. De ce pentru unii a fost iar pentru alţii nu?

Am obosit să mă tot sacrific. Am obosit să fiu sacrificat. Aţi mărit salariile debutanţilor cu gândul să-i momiţi spre catedre în condiţiile în care cei mai mulţi dintre absolvenţi vor să plece din ţară. La cei care am acumulat o vechime, o vârstă, nu v-aţi mai gândit. Sau aţi gândit ca Văcăroiu, care a ajuns el la concluzia că preţurile de achiziţie a produselor agricole de la ţărani nu merită mărite pentru că oricum truditorul de pe glie nu are ce face şi trebuie să vândă cu cât i se oferă. Gândirea experţilor lui Văcăroiu au ruinat micul producător agricol dar nimeni n-a învăţat nimic din asta. Acum v-aţi imaginat că cei care au o anumită vârstă sunt legaţi de sistem şi n-or să aibă ce face, rămân la catedră chiar şi dacă li se taie din ceea ce se numeşte salariu. Şi să ştiţi că nu greşiţi. Unii dintre veteranii de la catedră chiar nu au unde să plece. Sau de ce să plece.

Aţi scos sporul de vechime, pe cel de fidelitate, aţi făcut nişte calcule şi… Cinice calcule. Corecte, dar cât de cinice…

Ştiţi ceva, domnule Cioloş? Luaţi-vă banii înapoi! Da, nu am nevoie de cei 65 de lei pe care aţi avut cinismul să mi-i adăugaţi în salariu. N-am nevoie de ei. Nu, aşa cum m-am tot sacrificat în ultimii 17 ani, o s-o fac şi mai încolo. N-am nevoie de pomană. Nu vreau ca pentru mărunţişul pe care mi l-aţi adăugat la salariu să puteţi spune, la final de mandat, că aţi mărit salariile profesorilor. Nu vreau să vă lăudaţi cu o realizare care nu există. Nu vreau să pozaţi în salvator de naţie pe banii mei. Nu vreau ca asistaţii social să mă privească de sus, deoarece ei câştigă mai bine ca mine fără să facă nimic. Nu vreau să fiu privit cu invidie de persoane care nu ştiu cum stă treaba dar pe care le-aţi informat că mi-aţi mărit salariul. Nu vreau să fiu batjocorit.

Luaţi-vă mărunţişul înapoi, domnule prim ministru. Sau măcar spuneţi la televizor clar, să ştie toată lumea, ce înseamnă acel 5% pe care l-aţi acordat la salariile cadrelor didactice. Spuneţi cât cîştigă în plus (sau pierde) fiecare categorie de angajat în educaţie. Pe tranşe de vechime, pe grade didactice… Spuneţi măcar asta.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *