MĂ SIMT DISCRIMINAT (ŞI CARE-I CHESTIA?)

Staţi, staţi calmi, nu-i chiar aşa de grav. Despre alte tipuri de discriminare, o să vă mai povestesc şi cu altă ocazie. Dar acum este vorba (nu ştiu dacă aţi ghicit, dar dacă aţi ghicit, nu pot decât să vă felicit, fără să vă ofer vreun premiu) despre presă. Acum vă e clar, nu?

Pe la sfârşitul săptămânii m-am dus să mă tund, nu să mă fac frumos că, de! sunt conştient de treaba asta. Mai frumos decât sunt acum nu se poate. Şi, pe când aşteptam liniştit pe băncuţă să-mi vină rândul, un coleg de suferinţă a lăsat ProSportul jos şi m-a întrebat: „Ei, domnule director, şi cum aţi scăpat din chestia aia?”

Chestia aia?! Care chestie? Era ceva lăsat de vreun câine maidanez în faţa intrării de la frizerie şi nu mi-am dat eu seama? Cum nu m-a dus mintea să-mi dau seama după un indiciu aşa de evaziv care-i treaba, am întrebat. „Care chestie?”. „Cum care chestie? Aia cu nunta”.

Şi, brusc, în capul meu netuns se făcu lumină. Explozie de lumină, nu alta. Păi da, cum aţi scăpat de chestia cu nunta în şcoală. Şcolăreşte, că tot e pe domeniu, mi-am făcut socotelile. Nunta a fost în septembrie, (cine nu ştie despre ce este vorba sa dea o cautare pe goagle, cu „nuntă mare-n şcoala satului”, nu vă dau linkul pentru că mi-e lene, dar daca suferiţi de masochism vă puteţi face singuri plăcerea cu motoarele de căutare) şi deja suntem în decembrie; mai bine de două luni. Şi, totuşi, un individ pe care-l cunosc vag, da’ vag de tot, o cunoştinţă a unei cunoştinţe a altei cunoştinţe mă întreabă, fără niciun fel de introducere, care-i chestia. Probabil de mult vâna prilejul ăsta şi i s-a oferit ocazia taman înainte de tuns. Am scăpat, nu ţi-e de ajuns, nenea, cum te-o chema.

Şi aici ajung la chestia care mă doare. Mă simt discriminat. Şi sunt. Pentru o amărâtă de nuntă în şcoală, de care nu mă simt deloc vinovat (dar nu caut vinovaţi, nu de asta butonez la tastatură) am fost dat la ziar, am ajuns pe la Click. Şi filmat. Am ajuns pe antenele lui Motanu. Cu nume, cu mutră cu tot. Căcaţii de presă mi-au luat fotografia de pe facebook şi au inserat-o în articolele lor care sugerau că treaba cu nunţile în şcoală se petrec săptămână de săptămână. Şi scriau că nu m-au putut contacta, deşi telefonul şcolii nu e la secret şi nici numărul de la mobilul personal nu e greu de aflat. Au făcut un montaj video şi reieşea taman pe dos ceea ce am spus. Da, presa e liberă. Chiar e liberă.

În schimb, când e vorba despre profesorul violator de la Jean Monnet, despre un alt profesor care trăia de doi ani cu o elevă care acum are 14 ani, de un universitar care făcea trafic cu pornografie infantilă, ăştia nu sunt daţi pe hârtie sau pe sticlă cu numele lor reale, cu mutre. Nu-i întreabă nimeni ce şi cum şi nici nu-i recomandă pentru Sinteza zilei, aşa cum a făcut în ceea ce mă priveşte rahatul cu cameră de la Antena. Le protejează identitatea. Unui violator de eleve, unui pedofil. De ce? Dacă sunt siguri că oamenii ăia au făcut ceea ce li se pune în cârcă, de ce le protejează identitatea? Să nu ştie nimeni care-i violatorul din scara blocului, dar e musai ca tot oraşul să-l ştie pe directorul în şcoala căruia a avut loc o nuntă? Cine e pericolul social mai mare? pun pariu că presa este capabilă să facă diferenţa. Oricum, mie presa mi-a lăsat un gust amar. Şi caraghios. Mă simt discriminat. Nu puteau să-mi dea numai iniţialele sau, şi mai bine, să scrie că „un director”? Sau „un viitor fost director”?

Şi nu pot să nu mă întreb. Oare este adevărat ce scrie în presă despre restul confraţilor de breaslă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *