Mobilierul şcolar – o crimă împotriva elevilor (I). Măsuţele elevilor

Am spus-o de mai multe ori dar parcă am vorbit la pereţi. La pereţi din ăia groşi, de piatră masivă. Şi nu sunt singurul care a observat problema. Unul dintre colegii mei, regretatul profesor Creţu, nu pierdea niciuna dintre ocaziile oferite de şedinţele cu directorii. De fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, în timpul şedinţei, ridica problema mobilierului şcolar. Care – de se să nu recunoaştem? – nu prezintă niciun fel de calităţi. Nu e comod în utilizare, nu e sănătos, nu e trainic. Având în vedere aceste „calităţi” ar fi de aşteptat ca mobilierul şcolar să fie ieftin, conceput după principiul „Cât dai exact atâta face” luat pe invers. Adică „Face exact cât a costat”. Dar nu, mobilierul şcolar actual nu numai că nu e ieftin, nu numai că e total inadecvat condiţiilor de lucru şi necesarului elevului, dar e şi periculos.

Zilele trecute o fetiţă a fost băgată în spital de un dulap. Care s-a prăbuşit peste ea în recreaţie. S-a întâmplat la şcoala din Comuna Recea, judeţul Argeş dar asta nu e important. Putea să se întâmple oriunde. Cică în accident a fost implicat un dulap vechi de douăzeci de ani. Nici asta nu e (chiar aşa de) important. Pentru că mobilierul actual e şi mai periculos. S-au mai întâmplat cazuri doar că n-au fost aşa de grave şi, evident, nici aşa de mediatizate. Cu ceva ani în urmă un elev din şcoala unde lucrez s-a ales cu urechea despicată după ce – tot într-o pauză – a fost împins în joacă de un coleg într-un astfel de dulap. Care prezenta o muchie aşa de tăioasă încât s-a ajuns la un pas de tragedie.

Mesele şcolare sunt construite după principiul profitului maxim. Adică un consum cât mai mic de resurse, un design minimalist şi un preţ cât mai zdravăn. De ce să nu admitem că preţul acestor măsuţe (intitulate pompos pupitre) este de cele mai multe ori de-a dreptul nesimţit. Într-o perioadă erau livrate în toate colţurile ţării de la Bucureşti. Adică de la cine trebuie, că e puţin probabil ca în alte oraşe din ţară să nu fi existat fabrici de mobilă specializate în astfel de rebuturi.

Măsuţele cu pricina nu prezintă înclinaţia care se cere pentru ca elevul să poată avea o ţinută corectă a corpului atunci când scrie. Iar acest aspect era respectat încă de pe vremea lui Creangă. Aţi văzut vreodată băncile alea vechi, de pe timpul bunicilor? Prezentau acea înclinare de care vorbesc medicii atunci când ne recomandă să ne protejăm coloana. Treaba asta e ştiută de pe timpul lui Pazvante dar ignorată la început de mileniu III când ni se tot aruncă în faţă că educaţia este prioritate naţională. Ba, pentru a căpăta un accent legal, s-a ajuns ca un „reputat” medic (îngăduit să-mi fie să-l pricopsesc cu ghilimelele de rigoare) să susţină că nu e importantă poziţia corpului atunci când copilul scrie. Bolile alea ale coloanei apar din cu totul alte cauze.

Nu e importantă poziţia corpului atunci când scrii un bilet, un număr de telefon, când scrii o reţetă de prăjituri. Dar când îţi petreci copilăria într-o bancă inadecvată, aplecat deasupra caietului, când scrii de dimineaţa până seara în această poziţie, lucrurile stau cu totul altfel. Picătura chimezească macină şi muntele. O poziţie inadecvată în bancă termină o coloană vertebrală înainte de adolescenţă. Una dintre cele mai silitoare eleve de care am avut parte – şi care, pentru a reuşi să facă faţă programei petrecea foarte mult timp în bancă şi la masa de lucru – prezenta, încă înainte de a intra la liceu, probleme majore pe fiecare din cele patru segmente în care au împărţit medicii coloana vertebrală.

În afară de neajunsurile privind incapacitatea de a răspunde nevoilor elevului, băncile sunt confecţionate din cele mai proaste materiale posibil.  PAL melaminat. Sună interesant. Fixat cu holsuruburi pe un cadru metalic. Orice individ se pricepe să monteze o astfel de bancă. La fel cum orice solicitare de ordin fizic asupra respectivei bănci o poate transforma în amintire. E de ajuns să ridici de câteva ori pomenita bancă şi holşuruburile se desprind. Niciun fel de rezistenţă, mobilier de doi bani la preţ de mobilier de mahon lustruit.

Ceva mai nou s-au inventat băncile cu suprafaţă de lucru din placaj fixat cu şuruburi. Mai trainice, e adevărat, dar nu mai potrivite pentru nevoile elevului. Acelaşi preţ ridicat, aceleaşi defecte. Acele spaţii concepute pentru a depozita ghiozdanele sunt ineficiente şi insuficiente; ghiozdanul gonflat cu tot felul de manuale, auxiliare şi ce se mai poate, nu încape. Cârligele din metal de proastă calitate se rup atunci când agăţi ditamai greutatea de ele.

N-a băgat nimeni de seamă? Vorbesc de cei de la Minister… Nu interesează pe nimeni? Tot de ei vorbesc, de cei care au capacitatea de a lua decizii. De ce să intereseze? Vorbim doar de elev, care e prioritate naţională… Prioritate naţională şi nimic mai mult…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *