Moment jenant cu directori şi educatoare

În articolul precedent  – cei interesaţi pot să dea clic aici – am pomenit la un moment dat că aşa numitul schimb de experienţă cu italienii a debutat cu un episod cât se poate de jenant. De parcă restul a continuat într-o notă care să alunge jena pe alte meleaguri…

Dar să revin la acel episod cu adevărat jenant care merită câteva rânduri. Asta pentru a ne face o idee cât se poate de clară despre fauna care bântuie prin sistemul de învăţământ. Şi nu mă refer la pălmaşii de rând ci la acele persoane care pretind – şi adesea primesc – posturi de conducere. Meteahnă românească… În România nu trăiesc maimuţe. Dacă ar trăi poate am prinde şi noi o picătură din înţelepciunea indiană. Care spune, printre altele, ceva de genul „Maimuţa, cu cât se urcă mai sus în copac, cu atât i se vede mai bine fundul”.

Întâlnirea cu educatoarele venite din Italia era programată la un hotel din Botoşani. Nu dăm nume, publicitatea face bine numai celor care sunt pomeniţi, nu şi celor care pomenesc pe gratis.

Am fost chemaţi directori din tot judeţul. Şi responsabilul de la comisia educatoarelor.

Numai că…

Unii dintre directori au primit mesaj să se prezinte la ora 10, alţii la ora 14. Nedumerire printre directori, ce să mai vorbesc. Deşi în mesaj mai era precizat un număr de telefon la care se puteau cere lămuriri suplimentare, se pare că nu l-a utilizat nimeni.

Astfel că la ora 10 sala de conferinţe a hotelului era suprapopulată cu directori şi educatoare. Nu aveai unde să arunci un ac. Norocoşii stăteau pe scaune, la mese în timp ce ghinioniştii se rezemau de pereţi.

Inspectorul pentru preşcolar s-a văzut nevoit să ofere nişte precizări:

-Dragilor, vă rog puţină atenţie. Aţi primit mesaj să vă prezentaţi unii la ora 10 şi alţii la ora 14 pentru că, vedeţi dumneavoastră, sala de conferinţe este prea mică pentru a ne primi pe toţi. Vă rog pe cei care nu aţi fost convocaţi la ora 10 să reveniţi la ora 14 pentru că altfel – vedeţi şi dumneavoastră – nu ne putem desfăşura activitatea.

Aha, deci s-a lămurit misterul legat de faptul că unii au primit mesaje diferite faţă de alţii…

Şi acum începe partea jenantă.

Nimeni, dar absolut nimeni nu a mişcat. Adică niciun director sau educatoare nu a spus ceva de genul „Greşeala mea” şi să se mişte către ieşire. Nu, toată lumea a reacţionat la fel. Adică nimeni nu s-a mişcat.

Personal nu simţeam nevoia să fac asta; fusesem convocat la ora 10, la 10 m-am prezentat. Ba chiar cu câteva minute mai devreme dar degeaba. Tot nu am prins loc pe scaun. Rezemam peretele.

-Domnilor, doamnelor… Vă rog frumos. Cine nu a fost convocat la ora 10 să revină la ora 14. Că altfel nu putem începe.

Păi cine era prost să plece în condiţiile în care deja se afla la masă? Şi de unde ştiau cei care erau convocaţi la ora 14 că se poate veni şi la 10? Normal, au discutat unii cu alţii şi au ajuns la concluzia că e o greşeală. O greşeală că sunt chemaţi după amiaza şi nu dimineaţa, când era mai comod de manevrat prin oraş. Puteau să sune, să se intereseze dacă nu cumva e o greşeală cu „ora 14” dar nu s-au obosit. Au venit şi s-au plantat în sală.

Au trecut cinci minute. Cinci minute în care se auzeau muştele bâzâind. Niciun director sau educatoare nu s-au urnit de pe scaun. Sau de pe lângă perete. Inspectoarea stătea în faţa audienţei, alături de italience care, deşi nu ştiau româneşte, cred că bănuiau despre ce e vorba. Şi cum la italieni nu prea există reţineri, au cam început să se agite. Păi e posibil aşa ceva? Trebuia să începem la ora zece, a trecut un sfert de ceas.

-Haideţi, doamnelor, domnilor… Vă rog! Înţelegeţi omeneşte. Cine e chemat la ora 14 să revină atunci.

Mai rău ca elevii…

Atunci mi-a venit ideea să mă afirm.

-Să se facă prezenţa. Strigaţi-i mai întâi pe cei care trebuiau să vină la ora 14. Şi să-i daţi afară din sală dacă nu se poate altfel…

Mă aşteptam la priviri pline de recunoştinţă. Da’ de unde… În afară de inspectoare, care cred că era mulţumită că ideea nu a venit de la ea (bănuiesc că i-a trecut prin cap dar nu voia să o spună de faţă cu italiencele) restul persoanelor m-au cam strivit din priviri. O doamnă de vreo două ori mai mare decât mine (în acea perioadă eram destul de corpolent şi eu) s-a pus în mişcare.

-Gata, am înţeles, dacă nu mai încape lumea de noi…

Şi odată tăvălugul pornit au ieşit şi alţii. Nu înainte de a-mi arunca priviri care spuneau multe. Din cauza ta, deşteptule, trebuie să revin eu peste vreo patru ore. Că dacă nu deschideai tu gura…

Da, sigur, dacă nu deschideam gura trebuia să stau până la ora 14, poate atunci aveau bunul simţ unii să spună ceva de genul „Păi eu la ora asta trebuia să fiu aici… Ăia care aţi fost chemaţi la ora 10 să faceţi bine să veniţi mâine”.

Partea simpatică e reprezentată de faptul că majoritatea celor care s-au cerut afară erau dintre cei care aveau loc pe scaune. Deci oamenii ştiau ei ce ştiau. Au venit şi mai devreme, să prindă loc. Până aici nimic reprobabil. Dar când vezi că e ceva în neregulă cu prezenţa ta aici, când ţi se spune că te-ai prezentat mai devreme în dauna altora chiar nu ţi se aprinde beculeţul?

Eu personal am catalogat atitudinea ca nesimţire. Dacă nu sunteţi de acord mai bine vă abţineţi. Asta pentru că nu aţi văzut cum directorimea pune botul în podea şi aşteaptă ca alţi fraieri să se ceară afară pentru că aşa e normal. Ăia nu erau colegi, nu erau şi ei directori. Erau doar nişte fraieri.

Şi nesimţit era taman măgarul care a venit cu ideea să se facă prezenţa la modul serios iar intruşii să fie daţi afară. O doamnă – să-i spunem aşa – mi-a aruncat în trecere: „Ţie îţi convine că ai fost chemat de dimineaţă da’ mie nu…”

De parcă eu mă insinuasem pe lista celor chemaţi dimineaţă…

A fost un moment de toată jena. Cel puţin pentru mine care aşa „frumos” n-am mai fost privit de mult. Atunci chiar mi-a părut rău că am deschis gura. Chiar dacă unii dintre directorii rămaşi m-au felicitat. Dar cu fereală, să nu bată la ochi.

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *