O LECŢIE DE VOINŢĂ

Întâmplarea pe care am de gând s-o înşir mai departe este adevărată, ca de altfel mai toate întâmplările descrise aici.

L-am cunoscut pe Silviu (să-i spunem Silviu, deşi îi putem spune şi altfel) când a ajuns în clasa a cincea. Nu ştia nici să scrie, nici să citească. Cât despre socotit, nu cred că ştia că dispune de suficiente degete cât să numere până la douăzeci. Şi dacă nu şi-a bătut nimeni capul cu el până în clasa a patra, categoric nu şi l-a bătut din clasa a cincea până la sfârşitul celei de-a opta. Pur şi simplu abandonat, lăsat să stea şi el în clasă.

De atunci nu am mai avut de-a face cu Silviu, dar când am dat iar de el, minune! Ştie să scrie şi să citească. A învăţat singur. Concluzia e clară. Atunci când cineva doreşte cu adevărat să înveţe, nici sistemul de învăţământ nu are ce-i face.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *