O luptă inegală contra abandonului şcolar

Nu mai trebuie să ne spună nimeni. O vedem cu ochii noştri, zi de zi. Abandonul şcolar este un fenomen din ce în ce mai persistent, din ce în ce mai vizibil chiar şi pentru cei care nu au tangenţă, direct sau indirect, cu sistemul de învăţământ.

Lipsiţi de perspective, lipsiţi de supravegherea părinţilor dintre care unii au plecat peste hotare din dorinţa de a asigura un viitor mai bun copiilor, forţaţi la acest gest din cauza lipsurilor materiale, din ce în ce mai mulţi elevi preferă să abandoneze şcoala. Iar latura şi mai îngrijorătoare a fenoenului este faptul că abandonul are loc la vârste din ce în ce mai reduse.

Legal vorbind, zece clase sunt obligatorii. Cât de obligatorii, asta ne poate arăta o statistică privind abandonul şcolar. Din ce în ce mai mulţi, din ce în ce mai mărunţi. Sau mai mici. Frecvent sunt semnalate în presă cazuri de copii care nu au trecut nici măcar o zi pe la şcoală, în ciuda celor zece clase obligatorii. Cum s-a ajuns în această situaţie şi cine ar trebui să răspundă pentru faptul că analfabetismul ameninţă populaţia tânără?

Factorii care duc la abandon şcolar sunt numeroşi şi nuanţaţi. În ceea ce priveşte abandonul la vârste fragede, vina o poartă în primul rând educaţia precară din familie. Părinţii, cel mai adesea, nu au nici ei prea multă şcoală. Cu ani în urmă, un părinte care nu dorea să-şi dea copilul la şcoală mi-a atras atenţia că bunicul acestuia, cu doar patru clase, „învârtea satul pe degete”. De acord, nimic de spus. Doar că, pe vremea când acel bunic reuşea să învârtă satul pe degete, majoritatea celor care se numărau printre învârtiţi, erau total analfabeţi. Chiorul este împărat în ţara orbilor. Totul nu ţine neapărat de cât de deschişi sunt ochii ci de cât de receptivă este mintea.

La vârsta adolescenţei, teribilismul şi uneori incapacitatea de a face faţă programelor şcolare se numără printre cei mai productivi factori de abandon şcolar.

Cauzele sunt numeroase şi merită mai mult decât un studiu sumar. Cel mai important este cum prevenim acest flagel care tinde să ia proporţii nebănuite cu ceva timp în urmă.

Deşi există mai multe instituţii abilitate, cel mai adesea, această dificilă misiune este pasată învăţătorului sau profesorului diriginte. Care, conform indicaţiilor, trebuie să facă tot posibilul pentru prevenirea şi combaterea abandonului. „Posibilul” este un cuvânt prea cuprinzător, care implică multe. Multe instrumente specifice de lucru care, de altfel, nu sunt la îndemâna cadrului didactic.

Dascălul, de cele mai multe ori, trebuie să meargă la uşa familiei unde se înregistrează riscul de abandon sau abandonul propriu-zis şi, prin puterea sa de convingere, să determine revenirea copilului la cursuri. Ştiu cum se procedează. Am bătut ceva coclauri pentru această activitate şi nu totdeauna am avut succes. De ce? Pentru că, de cele mai multe ori abandonul este o decizie care nu se ia momentan. Uneori în spatele acestei decizii care va marca viitorul unui copil se ascunde multă chibzuinţă. Şi nu mai poate capul unei familii predispuse la abandon de profesorul care-i bate la uşă. Cunosc destule cazuri de colegi care scăpat nebătuţi doar pentru că au ceva condiţie fizică care le-a permis să dispară din zonă înainte ca părintele vizat să găsească reteveiul de rigoare. Cât despre înjurături şi acuze, cu acestea trebuie să te obişnuieşti în speranţa că se poate şi mai rău.

Şi nu totdeauna demersurile cadrului didactic au succes, cum mai spuneam, tocmai din lipsa unor mijloace coercitive. Există, desigur, un cadru legislativ care permite autorităţilor locale să amendeze familia care nu-şi trimite copilul la şcoală şi, de cele mai multe ori, când e vorba de bani, optica se schimbă. Dar autorităţile nu se grăbesc să intervină dintr-un motiv cât se poate de meschin. Votul. Vot care se pierde în momentul în care amenda vine de la autorităţile locale.  Mai ales când este vorba de comunităţi mici. De la primar, mai exact, că ele este cel care taie şi spânzură şi dacă primarul decide că trebuieşti amendat, atunci nu merită să mai fie votat. Acesta este genul de mentalitate care parazitează societatea românească.

Asistenţa comunitară? Serviciile sociale? Până la toată urma, tot autorităţilor locale se supun. Şi acestea ştiu ce ştiu. Ştie primarul ce ştie. Că odată la patru ani vine campania electorală şi nu e bine să te pui rău cu cetăţeanul, mai ales dacă e decizia lui să-şi ţină copilul acasă. Viitorul distrus al unui pui de om pentru care, acum ca şi peste ani, cititul unui banal mesaj de la telefon va reprezenta o adevărată chinezărie, nu pare să conteze. Cadrul didactic trebuie să se ocupe de prevenirea şi combaterea abandonului, restul autorităţilor nu-şi permit. Pentru că ele au de pierdut, cadrul didactic n-are ce pierde. Poate doar demnitatea, dar asta s-a cam pierdut demult, în condiţiile în care profesorul a devenit ceva. Ceva lipsit de statut şi drepturi.

Astfel că, de cele mai multe ori, lupta este inegală. Dascălul trebuie să-şi facă un portofoliu de adrese din care să rezulte că a trimis mii şi mii de înştiinţări, că a vorbit cu părintele să-şi trimită odrasla la şcoală şi câte şi mai câte. Dacă nu se rezolvă nimic, oricum este vina profesorului, care, cât se poate de evident, nu s-a străduit suficient. În rest, pe nimeni nu interesează nimic. Profesorul nu e sprijinit în demersul său zadarnic dar, pe de altă parte, e scos responsabil. Al naibii politică, oameni buni!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *