Soluţia lui Gigel şi profesoara fără soluţie (I). Cum să spargi gheaţa fără să faci nimic altceva

Cine lucrează în învăţământ ştie deja. Cine o să lucreze o să afle. O să afle că treaba aia cu învăţătul pe tot parcursul vieţii este luată foarte în serios. În ceea ce-i priveşte pe profesori, cel puţin.

Cursuri de formare peste cursuri de formare. Seminarii. Conferinţe. Câte şi mai câte, toate cu singurul scop de a te perfecţiona, de a te face un profesor mai bun, de a te ajuta să înveţi la modul cel mai propriu pe tot parcursul vieţii. Dacă mai ridică ăştia mult vârsta de pensionare e destul de posibil ca treaba asta cu „pe tot parcursul vieţii” să devină cât se poate de reală. Au trecut vremurile când definitivatul era singura piedică obligatorie înainte să laşi lucrurile să se aştearnă. Nu vorbesc prostii, o doamnă de prin zonă a ajuns celebră după ce, în plină cancelarie, a afirmat că „Am scăpat de definitivat, nu mai pun mâna pe vreo carte până ies la pensie”.

Trăim timpuri moderne, în care să vrei să te laşi pe tânjală şi nu poţi.

Personal, având în vedere că sunt singurul titular pe catedră la nivel de şcoală, prin urmare nevoia de puncte n-a fost niciodată foarte presantă, mi-am permis să fiu foarte selectiv cu cursurile de formare. Dacă nu m-a atras ce se preda pe acolo, dacă nu mi-a plăcut formatorul, dacă am concluzionat că n-am parte de ceva util, m-ar ridicat şi am plecat. Adio şi nu am cuvinte, poate data viitoare, când veniţi cu marfă nouă în târg.

Să tot fie vreo zece ani de atunci. Mare curs mare de cultură civică. Ei bine, de aşa ceva chiar aveam nevoie. Pe diploma mea scrie istorie-geografie, aşa că privitor la abilităţile şi competenţele mele de a preda Cultura Civică se puteau face speculaţii. Prin urmare, m-am înfiinţat la curs. Animat de ceva aşteptări, că se făcuse multă, multă vâlvă pe marginea subiectului.

La curs, o mamaie – deja celebra senzaţie de deja vu. Mai avusesem eu de-a face cu mamăi pensionate şi revenite la predat cursuri şi nu mă prea încântase experienţa. Dar cât timp aveam nevoie de curs…

Începe cursul. Mamaia, venită special de pe undeva de la Iaşi, îşi începe recitalul.

Să desenăm copaci… Desenăm copaci, dacă altfel nu se poate…

Să răspundem la întrebările astea… Răspundem la întrebări, dacă mamaia spune că e bine.

Aţi văzut ce mişto a fost? Cel mai bun exerciţiu de spargere a gheţii.

Dacă aş fi complet idiot, aş fi spus ceva de genul „Unde vezi matale, mamaie, gheaţă pe aici?”. Dar, evident, mamaia făcea referire la altceva.

Un astfel de exerciţiu relaxează elevii, îi binedispune, le dă mai multă încredere în sine. E minunat să începeţi ora cu aşa ceva. E chiar indicat…

Toate bune şi frumoase, numai că, privind pe ceas, mi-am dat seama că exerciţiul ăla de spart gheaţa ne mâncase mai bine de o oră. Mă gândeam să-i spun mamăii formatoare cum stă treaba dar era aşa entuziasmată de ceea ce spunea şi vorbea cu atâta patos că m-am gândit că e mai amuzant s-o ascult bătând câmpii. Şi, poate, să aflu ce anume îi mai poate mintea…

E indicat să spargi gheaţa la începutul orei. Dar, fraţilor, chiar trebuie să faci asta o oră întreagă? La fiecare oră să desenezi copaci? Brr!… De la atâta spart gheaţă m-a luat cu frig…

Şi, ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, mamaia formatoare s-a mai apucat să ne arate un alt exerciţiu de spargere a gheţii. Ceva mai bine de o oră…

 

One thought on “Soluţia lui Gigel şi profesoara fără soluţie (I). Cum să spargi gheaţa fără să faci nimic altceva”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *